În cadrul emisiunii Adevăruri ascunse, Lidia Fecioru a vorbit despre cât de important e să îţi asculţi vocea interioară, intuiţia.
Dusă pe firul amintirilor, ea a rememorat o întâmplare de acum 30 de ani care a marcat-o profund.
Plecam de la Chișinău, eram cu sora mea și fetiţa ei care era mică. Era pe 2 mai, imediat după Paşte. Stăteam într-un părculeţ în faţa gării, mai aveam vreo 5 ore până la tren, şi îi spun lui soră-mea: simt că trebuie să fac un bine, dar nu știu ce.
Am văzut o bătrânică plângând şi m-am dus la ea:
- Te pot ajuta cu ceva?
- Nu.
Nu era asta... Mă tot învârteam pe acolo şi la un moment dat m-am dus să cumpăr apă. Şi deodată îl văd. Mă duc țintă la un domn care era la costum, la cravată, cu un diplomat lângă el, citea un ziar.
Şi mă duc și-l trag așa, de ziar, și zic: vă e foame? El ridică capul spre mine şi zice da.
- Haideţi să vă dau să mâncați!
Omul se uita, nu înțelegea nimic. Şi ne-am dus la geantă la mine...
Îi dau să mănânce, zic uitați și apă.
- Mulțumesc din suflet pentru mâncare și pentru apă, a spus el.
Nu l-am întrebat nici cine e, nici ce, nici de ce îi e foame, nici de ce nu îi e foame. Am simțit că asta trebuie să fac.
Toți banii moldovenești care-i aveam în buzunar i-am scos și i-am dat, pentru că nu mai aveam nevoie de ei, că plecam, nu mai cumpărăm nimic pe lei moldovenești. Şi m-am simţit împăcată, cu sufletul liniștit, parcă îmi luasem un pietroi de pe inimă. Drept mulţumire mi-a scris o poezie pe o agendă.
Şi a doua zi de dimineaţă, când am ajuns la Bucureşti a venit vestea cea mare: primisem repartiţie pentru apartament. Tare mult îmi dorisem asta, să îmi pot aduce copiii. Ţinusem postul de dinaintea Paştelui, mergeam la Biserică la Sfântul Mina, joia şi vinerea la slujbe şi aprindeam lumânări, ca să se împlinească.
Şi am fost chiar în utimul lot de case care s-au mai dat pentru repatriaţi.
Poezia pe care necunoscutul i-a lăsat-o Lidiei Fecioru
Am o poezie într-o agendă scrisă de domnul de la gară atunci, pe 2 mai. O ştiu pe de rost:
E greu la ziua noastră,
fiind lipsit de frați și de surori,
îți vine câteodată
o grijă și o jale
ca să mori.
Dar iată că acum,
anevoiosul drum îndreaptă înspre mine
și o facere de bine,
pe care o așteptam
ca ziua cea de hram.
Îți mulțumesc, iubito,
de ajutorul tău,
Şi ție facă parte
prea bunul Dumnezeu.
...Şi s-a semnat Ștefan Hănceanu, Chișinău, mi-a scris un număr de telefon.
N-am înțeles cine era, nu știu să-ți spun nici astăzi, după 30 de ani, dacă mă întrebi. Am sunat la acel număr de telefon să-l caut. Mi s-a spus că niciodată n-a existat un om acolo cu numele acela.
...Ce s-a întâmplat, mă întreb. A fost o încercare, posibil, să vadă Dumnzeu cum reacționăm.
Mihai Voropchievici: Nu cumva a fost chiar Dumnezeu?...
...Nu știu să spun.
Da, și asta este o povestioară din viața mea, care s-a impregnat acolo. Poate că această poveste m-a învățat în timp să mă schimb. Foarte posibil. Sigur a fost o lecție a vieții mele pe care greu mai pot să o uit.
Am rămas cu acest mister 30 de ani, nu știu cine era persoana. N-am idee, dar a fost mâna lui Dumnezeu cu siguranță. Mi-am ascultat intuiția.