Salvamontiștii din Poiana Brașov le cer schiorilor să nu folosească pârtiile: „Nu au fost încă amenajate, chiar dacă a nins”
Publicat acum 7 ore si 31 minute
Marian Godină a publicat pe Facebook un pasaj din cartea sa, în care povestește cum se exprimă chestorul Ioan Aron, șeful IPJ Brașov.
Iată dezvăluirile polițistului brașovean:
AŞA SE EXPRIMĂ CHESTORUL IOAN ARON
ŞEFUL IPJ BRAŞOV
„Eu exist datorită vouă. Dacă nu erați voi la început să mă susțineți și să puneți presiune pe șefii mei prin petiții și reclamații, eu azi nu mai aveam nici pagină de facebook, nici carte publicată și poate nici polițist nu mai eram. De aceea, vă datorez acest capitol al cărții FLASH-URI DIN SENS OPUS, ca să înțelegeți mai bine cât m-ați ajutat prin ceea ce ați făcut. Capitolul e destul de lung, dar merită citit.
"Cei care mă urmăresc încă de la început, ştiu că pagina mea de Facebook, unde postasem vreo patru texte dintre cele incluse şi în cartea de faţă, a fost închisă pentru o zi, după care a fost redes¬chisă. Presa a speculat că îmi fusese închisă de către şefi. Nu am vorbit niciodată despre acel episod, deşi era întrebarea care mi se punea cel mai des. Nu am vrut atunci să răspund, nu din laşitate, ci pentru că, pur şi simplu, eu doream doar să fiu liber să scriu şi tocmai ce obţinusem asta. Nu-mi doream să încep războaie cu nimeni, voiam doar să fiu lăsat să fac ceea ce-mi place. Faptul că scriu despre asta abia aici, în carte, nu înseamnă că doresc să fac rău cuiva, scriu acum despre asta pentru că în aceste pagini mi-am expus majoritatea momen¬telor marcante ale vieţii mele, iar ziua în care s-a închis pagina de Facebook a fost cu siguranţă cea în care am încasat cea mai mare porţie de umilire de când mă ştiu. Să vă spun cum a fost.
Am ieşit de la duş şi m-am băgat în pat, pregă¬tindu-mă să dorm, pentru că a doua zi, la 7, trebuia să fiu la serviciu. După cum aveam obiceiul prost, am luat telefonul şi am intrat pe net să văd ce şi cum. Aveam şi eu un cont de Facebook, dar nu eram prea pasionat, mi se părea o prostie. De aceea, aveam ca prieteni doar cunoscuţi. Postasem câteva întâmplări de la serviciu şi îmi venise ideea să scriu o carte şi să o tipăresc într-un singur exemplar, pe care să îl citesc la bătrâneţe. Am intrat pe Facebook şi am observat că ecranul telefonului meu e roşu. La cererile de prietenie îmi apărea 1.3k şi nu ştiam ce înseamnă asta. Am realizat că erau 1 300 de cereri de prietenie şi nu înţelegeam cum se poate. Credeam că telefonul meu a luat-o razna. Între cele câteva sute de mesaje, l-am citit şi pe al verişoarei mele, care îmi trimitea un link al unui ziar online de la Iaşi, care făcuse o ştire din una dintre întâm¬plările povestite de mine. Abia atunci am făcut legătura şi mi-am dat seama ce se întâmplase. La scurt timp, multe alte publicaţii au preluat postarea şi astfel a devenit virală. Mă uitam la titluri şi la comentariile oamenilor şi teama că voi fi certat la serviciu pentru că am apărut în presă a început să dispară treptat. De obicei, poliţiştii ce apar prin ziare sunt prezentaţi într-o lumină negativă, pen¬tru fapte de corupţie, abuzuri etc. Spre surprinde¬rea mea, eu eram pus pe un piedestal şi absolut toate articolele mă prezentau pozitiv, ca fiind un poliţist care a schimbat multora părerea despre această breaslă.
A doua zi, am mers la serviciu, iar pe la ora 8, am fost sunat de şeful meu, care mi-a spus să merg la birou pentru că trebuie să mă prezint la inspecto¬rul şef. Eram îngândurat, dar bănuiam mai mult că doreşte să mă felicite, decât să mă certe. Am ajuns în biroul inspectorului şef, însoţit de şeful meu, iar acolo i-am observat şi pe şeful Poliţiei Municipiului Braşov, adjunctul şefului de inspec¬torat şi, bineînţeles, şeful de inspectorat, care m-a invitat să iau loc şi a pornit discuţiile.
— Ştii de ce te-am chemat, nu?
— Bănuiesc.
— Tu ai probleme acasă, ceva probleme perso¬nale, familiale?
— Nu.
— Atunci ce ai? Ai ceva frustrări, ceva refulări, ai probleme în dragoste?
— Nu.
— Ba da. Eu zic că ai, ceva nu e normal la com¬portamentul tău. Ce naiba e în mintea ta? Ai văzut ce-ai făcut? Cum ai putut să scrii asemenea prostii? De unde ai tu vocabularul ăla? Ne-ai făcut de tot râsul. Şi mai ales pe tine te-ai făcut de râs. Ai văzut că ai apărut în ziar?
— Am văzut, dar nu e niciun titlu negativ, au fost percepute bine.
— Mă, tu nici măcar nu realizezi că ăia râd de tine, fac mişto. Tu crezi că ăia din presă au pus titlu aşa pentru că te plac? Au pus aşa, ironic, doar ca să râdă de tine. Băiatule, eu ţi-am zis că tu ai probleme grave. Ai citit vreodată din Freud? Tu ai un com¬portament de studiat de Freud.
Toţi din birou râdeau, în timp ce eu mă înro¬şeam tot mai tare şi îmi venea să intru în pământ.
— De ce te-ai apucat să scrii tu porcăriile ălea?160
— Pentru că vreau să scriu o carte.
Vorbeam atât de încet, încât mi-am dat seama că m-au auzit doar pentru că au început iar să râdă cu toţii. Primul care dădea tonul râsului era inspec¬torul şef, iar ceilalţi râdeau că, no… dacă şeful râde, înseamnă că e de râs.
— Ce carte să scrii tu, mă? Ce carte? Cu mizeriile ălea?
— Dacă îmi permiteţi, sunt oameni care citesc cu drag şi astfel încep să vadă meseria de poliţist şi din alt unghi. Primesc numai mesaje de apreciere.
— Ce oameni, mă? Cine îşi pierde timpul să îţi citească ţie mizeriile? Îţi zic eu cine. Cefe late şi oameni fără carte, că un om serios nu citeşte aşa ceva. Vrei să îţi arăt eu carte scrisă de mine? Poftim!
Inspectorul şef s-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat spre un raft cu cărţi de unde a luat o carte şi a venit spre mine.
— Uite! Asta e carte! E scrisă de mine, că d-aia am doctorat. Uită-te în ea, ia-o în mână, ca să vezi ce înseamnă o carte!
Stăteam cu capul plecat, mă abţineam să nu îmi dea lacrimile şi îmi doream să ies cât mai repede din acel birou.
— Ridică-te, mă, de pe scaun! Ia cartea! Poftim!
Mi-a împins cartea spre mine şi m-am văzut obligat să o iau. Eram acum în picioare, cu cartea scrisă de domnul chestor în mână.
— Uite, acum ai o carte adevărată. Dacă vrei, ţi-o dau să o citeşti. Nu porcăriile tale la care se amuză scursurile societăţii.
— Domnule comandant, să ştiţi că sunt scriitori veritabili care mi-au trimis mesaje de apreciere.
— Ia citeşte, mă, un mesaj d-ăla.
Am căutat în telefon unul şi l-am citit. Era de la o scriitoare care îmi transmitea mulţumiri pentru că reuşesc să mai descreţesc frunţile oamenilor şi adăuga că, prima oară când a citit, a rămas uimită că rândurile sunt scrise de un poliţist tânăr şi pe deasupra chipeş. Mă văd foarte bine şi niciodată nu am avut în cap că aş fi chipeş, dar eu îi citisem exact comentariul primit.
— Aia e femeie, care ţi-a scris aşa?
— Da.
— Auzi la ea, că îi descreţeşti fruntea. Dar că i se întăresc sfârcurile, nu ţi-a zis?
Iarăşi ceilalţi şefi au început să râdă.
— Mă, dar acum fii sincer! Tu când citeşti comentariile ăstora, te exciţi? Uite ce te întreb eu… dar tu fii sincer! De câte ori ai citit comentariul ăsta de la asta, de zici tu că e scriitoare? Eu zic că l-ai citit de foarte multe ori acasă. Ia fii sincer, te masturbezi când citeşti comentarii de la femei?
Nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă. Eram în stare de şoc şi nu-mi venea să cred ce aud. Iar el continua, având fundalul asigurat de râsetele celor¬lalţi prezenţi.
— Spune, mă. Te masturbezi?
— Domnule comandant, aş dori să plec dacă se poate. Vă rog.
— Păi oricum o să pleci, dar o să pleci de tot! Până una, alta, acum te duci de urgenţă acasă şi ştergi tot. Închizi mizeria aia de pagină şi ştergi tot! 162
Ai înţeles? Tot ştergi. Şi de mâine, o să discutăm în consiliu despre ce o să facem cu tine.
— Am înţeles. Dacă-mi permiteţi, mă retrag.
— Mai repede!
— Să trăiţi!
Am ieşit din acel birou şi nu mai vedeam să merg, credeam că visez urât. Deşi trecusem prin multe, nu fusesem niciodată umilit în halul ăla. Sau fusesem, dar de către recidivişti, infractori, oameni de ultimă speţă pe care îi întâlneam prin natura serviciului, dar nu de către un chestor de poliţie pe care eu îl respectasem întotdeauna până în acea zi.
Am ajuns acasă, am închis pagina de Facebook şi m-am aruncat direct în pat, fără să mă schimb de uniformă. Eram negru de supărare, scârbit şi mă simţeam cel mai mic şi mai umilit om de pe pla¬netă. M-am tot gândit şi am hotărât ca a doua zi să mă prezint la serviciu şi să fac un raport de încetare a raporturilor de serviciu, adică să îmi dau demisia şi să renunţ la meseria pe care o iubeam mai mult decât pe mine şi pentru care luptasem atât de mult. Am făcut totul de unul singur şi pe calea grea. Am realizat că nu voi mai fi poliţist şi am început să plâng. Plângeam în hohote. Mă gândeam la şcoala de poliţie, la părinţii mei, care se chinuiseră atâta cu mine… Nici vorbă să adorm. Mi-am deschis telefonul şi am primit o grămadă de mesaje. Toţi mă întrebau ce am păţit, dacă sunt bine şi dacă ştiu ce se petrece pe Facebook. Nu ştiam. Nici nu aveam de unde să aflu, pentru că nu mai aveam cont.
M-a sunat o prietenă şi mi-a zis că lumea a luat foc rău pentru că şefii mei mi-au închis pagina de Facebook şi s-a făcut chiar o petiţie online. Am intrat de pe contul ei şi am început să citesc. În scurt timp, toată presa publica articole cu titluri jignitoare la adresa şefului IPJ Braşov. Oamenii îl numeau comunist, încuiat, alţii erau chiar mai duri în exprimare. Citeam comentariile celor ce semnaseră acea petiţie online şi nu îmi venea să cred. Aş putea scrie o sută de pagini despre asta şi tot nu aş putea descrie ce simţeam în acele momente, în care vedeam că oameni care nu mă cunoşteau, care nu mă văzuseră niciodată, scriau cuvinte atât de frumoase despre mine şi mă susţineau cu atâta înverşunare. Se dis¬tribuise şi un link cu trimitere la un formular prin care se pot face sesizări online la IPJ Braşov şi oamenii se îndemnau să completeze cât mai mulţi. Urma să aflu a doua zi că serverul Poliţiei crăpase în acea seară. Crăpase la propriu.
Nu am reuşit să dorm deloc în acea noapte şi încă îmi era gândul la demisie. A doua zi, stăteam tot în pat, cu o durere cumplită de cap, după o noapte în care mai mult plânsesem şi mă tot gândi¬sem pe ce cale o voi lua, când a sunat telefonul. Era numărul de telefon fix al Poliţiei Braşov. Gata, mă cheamă iar acolo, iar îşi vor bate joc de mine şi mă vor umili. Am răspuns şi dispecerul mi-a spus că vrea un şef să discute cu mine şi că îmi face legătura:
— Alo!
— Să trăiţi! Vă rog să dispuneţi!
— Oooo, să trăiţi domnul Godină, ce faceţi?
Tonul lui m-a surprins, îmi vorbea ca unui prie¬ten vechi pe care nu îl văzuse de mult timp, deşi mă văzuse cu o zi în urmă, când şi domnia-sa îmi spu¬sese să mă duc urgent acasă şi să şterg tot.
— Ce aş putea să fac? Fac rău!
— Păi de ce? Hai dom’ne, fii bărbat, ce naiba? Uite de ce te-am sunat, haide să vedem ce facem ca să îţi salvăm situaţia asta în care te-ai băgat. Uite ce trebuie să faci tu acum… eşti acasă?
— Da.
— Bun. Intră pe internet, porneşte iar pagina aia de Facebook şi revino cu următorul mesaj: „Închiderea paginii mele de Facebook a fost strict opţiunea mea personală, nu mi-a impus nimeni să fac acest lucru, dar aşa am considerat eu să fac, deoarece lucrez la o carte, iar presa a început să îmi distribuie articolele fără să aibă drepturi de autor. M-am hotărât să redeschid pagina, însă rog presa să nu îmi mai preia articolele fără acordul meu.“
Am realizat atunci că acei oameni chiar mă credeau tare prost. Nici măcar nu trebuia să fiu inteligent ca să realizez că situaţia se răsturnase, iar acum şefii mei erau foarte presaţi ca pagina mea să reapară. Şi trebuia să reapară repede, pentru că articolele din presă în care erau terfeliţi, precum şi reclamaţiile la adresa Poliţiei Braşov nu se opreau. Chiar şi un om din guvern ieşise public şi declarase că este o mare greşeală ce au făcut cei din conduce¬rea IPJ Braşov. Aşadar, erau acum tare speriaţi. Am simţit că mingea e în terenul meu şi nu ştiu dacă acum, la calm, aş reacţiona la fel, dar atunci, am simţit nevoia să mă răzbun.
— Cum să o redeschid? Nu şeful de inspectorat mi-a ordonat ieri să o închid?
— Ba da, dar acum am ieşit de la dumnealui din birou şi am discutat să îţi salvăm cumva situaţia.
— Dacă inspectorul şef mi-a spus să o închid, o voi deschide tot când îmi va spune dumnealui. Şi, oricum, nu o mai deschid pentru că nu mai vreau.
— Domnule Godină, haideţi totuşi, să vă salvaţi situaţia asta…
— Nu! Să vă salvaţi voi pielea şi scaunele. Nu vreau să mai vorbesc. Să trăiţi! Pagina va rămâne închisă.
Am închis, ştiind precis că voi fi sunat iar şi iar. Aşa s-a şi întâmplat.
— Alo, de ce mi-aţi închis? Haideţi să ne calmăm puţin.
— Vreau să mă sune inspectorul şef, cel care scrie cărţi adevărate, de doctorate.
— Bine, am să îi transmit să vă sune.
După aproximativ cinci minute, am fost sunat de scriitorul de renume mondial:
— Alo, Mariane, da, eu am zis să redeschizi pagina.
— Să trăiţi, dar nici nu aveam vreun dubiu că nu aţi fi zis dumneavoastră asta. Dar voiam să ştiu de unde schimbarea asta bruscă de opinie. Cum să deschid o pagină pe care scriu mizerii?
— Măi, Mariane, eu nu am timp nici să-mi văd capul, nu am stat ieri să analizez prea bine. Dar azi, m-am uitat şi eu mai bine şi chiar mi-a plăcut. Doar să ai mai multă grijă la limbaj. Acum, poţi să o redeschizi şi să revii cu mesajul ăla ce ţi-a fost transmis.
— Ăla în care să spun că am închis pagina pen¬tru că aşa am vrut eu?166
— Păi, da, trebuie să faci cumva ca să ieşi din situaţia asta jenantă şi să te salvezi.
Eram din nou uimit de acest om şi de atitudinea lui. După ce că nu avusese demnitatea să mă sune el personal din prima şi îl pusese pe un subaltern s-o facă, acum avea neruşinarea să îmi spună că eu sunt cel ce trebuie salvat.
— Am înţeles. Aşa o să fac. Doar că sunt acasă şi nu am internet, va dura ceva până voi face asta.
— Haide, că trimit acum pe cineva să vină cu un echipaj să te ia de acasă şi vii aici că avem internet.
Normal că aveam internet, dar îmi făcea plăcere să îi aud disperarea.
— Lăsaţi, că merg aici la un vecin. Haideţi, că mă grăbesc.
— Bine. Sună-mă, te rog, înainte să postezi, să vedem cum sună formularea.
— Am înţeles, vă sun imediat.
Am compus mesajul pe care aveam să îl postez şi l-am sunat pe domnul chestor doctor.
— Să trăiţi! Gata. Am scris. Vă citesc, ca să auziţi cum sună?
— Da, citeşte.
— Am scris aşa: „Închiderea paginii de Facebook a fost strict alegerea mea, nu mi-a fost impus de nimeni să fac acest lucru, am închis-o deoarece presa îmi prelua articolele fără drepturi de autor.“ Cam aşa sună mesajul ce mi-a fost dictat azi prin telefon de către şeful IPJ Braşov, care vrea astfel ca eu să mint şi să îmi bat joc de acei oameni care m-au sus¬ţinut şi care au luptat pentru mine, doar pentru ca 167
domnia-sa să îşi spele ruşinea care s-a abătut asupra lui pentru mentalitatea comunistă de care a dat dovadă.
— A… a… ah… a… ai scris asta?
— Exact aşa cum v-am citit. Acum o postez.
— Mariane, stai aşa! Hai să vorbim ca între băr¬baţi, nu acţiona la nervi. Te cred că eşti supărat, dar nu face asta. Tu mă ştii pe mine, ştii că ţin la tine ca un tată.
— Dar să ştiţi că tata nu m-a întrebat niciodată dacă mă excit şi dacă mă masturbez când citesc mesaje de la femei. Tata îmi dădea câte 50 de lei pe săptămână când eram la şcoala de poliţie, pentru că nu avea mai mult. Îmi mai punea ceva pe card, când avea. Tata nu a scris nicio carte şi nici nu cred că a auzit de Freud, pentru că nu are doctorat şi nici chestor de poliţie nu e, dar nici nu m-a jignit vreo¬dată aşa cum aţi făcut-o dumneavoastră ieri. Domnule chestor, nu vă e ruşine? Cu ce drept mi-aţi vorbit mie aşa, ce vă datorez eu dumneavoastră?
— Mariane, am atâtea pe cap, ieri eram şi eu supărat, avem o grămadă de probleme, dar ştii că eu am apărat întotdeauna instituţia asta şi am mun¬cit ca să ajung unde sunt acum. Haide, să nu facem lucruri urâte şi să nu acţionăm la nervi.
— Ce mi-aţi dictat dumneavoastră acolo, nu am să scriu niciodată. Nu aş putea niciodată să mint în halul ăsta. Oamenii mi-au luat apărarea şi lor le datorez acum atitudinea dumneavoastră linguşitoare.
— Măi, Mariane…
— Dacă nu erau oamenii care să pună presiune pe voi, acum eram probabil în consiliul de disciplină. O să mă gândesc dacă redeschid pagina. Să trăiţi!
— Auzi, stai aşa să îţi spun şi eu una tare pe care am auzit-o la tamponări. A venit una acolo odată şi a zis că i-a intrat unul în fund. Ha, ha, ha!
Penibil…"
Domnule chestor IOAN ARON, știți că tata a plâns când a citit capitolul ăsta ieri și a aflat pentru prima oară ce mi-ați făcut în ziua aia? Aveți demnitatea și onoarea să recunoașteți că a fost exact așa cum am scris eu aici? Aveți curajul să negați?
Câte exemplare din acea carte de doctorat, cu care vă lăudați, au fost vândute? Cine a cumpărat-o? Studenții pentru un punct în plus la notă? Nu pot afirma asta cu tărie, dar aș băga mâna în foc că e plagiată și tare mi-e că nu m-aș arde.
De ce stă echipajul ăla de poliție zilnic pe str. Griviței, când e atâta nevoie de polițiști în tot orașul? Locuiți cumva în zonă și vă place să vedeți mașina de poliție acolo? De ce trebuie să stea un polițist zilnic să vă aștepte când veniți la muncă și să vă salute cu mâna la caschetă? Știți că în timp ce polițistul ăla vă păzește, la Biroul Tamponări se stă la coadă cu orele, pentru că e un singur lucrător? Cum ați gândit sistematizarea intersecției Nicolae Titulescu-Dimineții? Sau de fapt, ați gândit-o vreun pic? De ce spuneați după ce mi-am redeschis pagina, de față cu alți colegi, că nu ați vrea să fiți în pielea mea când voi fi prins luând mită 100 de euro? Aveți de gând să-mi înscenați ceva?
În legătură cu cartea mea FLASH-URI DIN SENS OPUS, vă pot spune că a fost deja comandată de multe mii de "cefe late și scursuri", așa cum i-ați numit. O puteți comanda și dumneavoastră de pe www.curteaveche.ro. O să vă mai regăsiți prin ea, dumneavoastră și alții care își bat joc de polițiști și de Poliția Română. Lectură plăcută!”