În vremurile în care orice cuvânt era răstălmăcit, iar asta îţi putea aduce necazuri, românii au reuşit să supravieţuiască inventând un cod umoristic prin care să comunice nestingherit despre Cel-Despre-Care-Nu-Aveau-Voie-Să-Vorbească-Decât-la-Superlativ. Interdicţia dădea naştere unor situaţii de un comic savuros, pe care lumea îl gusta din plin, ca o răzbunare. Tocmai pentru că râsul era interzis, românii învăţaseră să râdă cu poftă, aparent despre lucruri inofensive.
În spatele vorbelor se ascundeau însă adevăruri triste despre care românii învăţaseră să facă haz de necaz. Aceasta era gura de oxigen prin care ei putea supravieţui în lumea PCR (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) condusă de Nea Nicu, Tanti Leana şi de băieţii cu ochi albaştri”
Devenind un mod de socializare a vieţii de zi cu zi, bancurile vremii au reprezentat proteste care au supravieţuit sistemului comunist.
Iată doar un exemplu:
Manifestaţie mare, mare. Lumea strigă:Ceauşescu, PCR! Ura! Ura! Unul singur, mai amărât, stă mai în spate şi nu spune niciun cuvânt. Un “om de ordine” se apropie de el şi îl întreabă:
– Ce faci, tovarăşe, de ce nu strigi ura?
– Sunt răguşit, răspunde cel interpelat, dar ura e aici, în suflet.
Continuarea, pe Historia.ro.