Kaiac-canoe reprezintă un grup de sporturi nautice care se practică cu ambarcațiuni ușoare ce folosesc diferite tipuri de vâsle nefixate. Cuprinde două ramuri sportive, care își iau numele de la tipurile de ambarcațiuni folosite: kaiac și canoe. Kaiac-canoe utilizează numai ambarcațiuni din categoria în care vâslașul stă în barcă și nu pe barcă, potrivit Agerpres.
Cel mai probabil, kaiacul își are originile în Groenlanda, unde era folosit de eschimoși la vânătoare, pescuit și transport, în timp ce canoea a fost utilizată în întreaga lume. Primele competiții de kaiac-canoe au fost organizate la Londra, în 1866. Întrecerile de kaiac-canoe au fost incluse oficial în programul olimpic în 1936, la JO de la Berlin, după ce a fost sport demonstrativ la cele din 1924 de la Paris, potrivit site-ului Comitetului Olimpic și Sportiv Român, www.cosr.ro. În 1936, kaiac-canoe avea probe pe distanțe de la 1.000 la 10.000 de metri. În timp, distanțele competiționale au devenit tot mai scurte, ultima probă de distanță lungă având loc la Jocurile Olimpice din Melbourne, în 1956.
Kaiac-canoe își are începutul ca sport recreațional la debutul secolului al XIX-lea, datorită avocatului englez John MacGregor. În 1845, acesta și-a construit propriul kaiac, după modelul eschimos, și și-a petrecut o mare parte a sfertului următor de secol vâslind pe lacuri și râuri din Europa. În acest timp, el a scris o serie de articole și cărți, cea mai importantă fiind "A Thousand Miles in the Rob Roy Canoe", în care descrie experiențele personale în canoe. În 1866 a fondat Royal Canoe Club pentru a încuraja interesul oamenilor în acest nou sport. Clubul a ținut prima regată în anul următor și până în 1868 număra 300 de membri și un set complet de reguli care să guverneze concursurile de kaiac-canoe. Popularitatea acestui sport s-a răspândit în Europa și în America de Nord, unde în 1871 a fost fondat New York Canoe Club. În 1924, delegați ai asociațiilor naționale care se formaseră în sfertul de secol precedent, s-au adunat la Copenhaga pentru a fonda un organism internațional, "Internationella Representantskapet for Kanotidrott" (IRK), care să elaboreze reguli valabile pentru toate competițiile de kaiac-canoe din lume. În 1946, după război, organizația s-a reorganizat formând "International Canoe Federation".
În România, primul organism legat de kaiac-canoe lua ființă în 1912 sub titulatura de Comisia Națională de Canotaj (1912), dar aceasta se desființează după numai doi ani, din lipsă de activitate. Istoria kaiacului românesc arată practicarea acestuia, sub forma unor campionate, cu extrem de puțini participanți, prin anii 1934-1935. În ceea ce privește canoea, această ramură a sporturilor nautice apare pentru prima oară în 1942, an în care au loc la București câteva concursuri de gen.
Fiecare dintre cele două ramuri nautice, kaiac și canoe, are tehnici specifice, istoric propriu, probe și reguli diferite. Practicarea lor necesită o bună pregătire fizică, multă forță, echilibru, ritm dinamic, rapiditate și precizie în execuție, îndemânare și coordonare în mișcări. Inițierea poate începe de la vârsta de 12-14 ani pentru kaiac și ceva mai târziu pentru canoe. Activitatea competițională este permisă de la vârsta de 16 ani.
Kaiacul este o ambarcațiune ascuțită la ambele capete, cu unul sau mai multe locuri de vâslit, condusă de sportiv din poziția așezat, cu un tip de vâsle nefixate numite padele (vâsle cu pale la ambele capete). Denumirea "kayak" vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcațiile cu aspectul cel mai apropiat de cel al ambarcațiunilor de astăzi.
Canoe este o ambarcațiune sportivă fără cârmă, cu unul sau mai multe locuri de vâslit, condusă de sportiv din poziția în genunchi cu o vâslă nefixată numita pagaie (cu pala doar la capătul care intră în apă). Canoe era folosită în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri.
Probele sportive de Kaiac-canoe la Jocurile Olimpice de vară din 2016 includ probele de slalom, care vor avea loc în perioada 7-11 august pe laguna Rodrigo de Freitas în zona olimpică Barra da Tijuca de la Rio de Janeiro, Brazilia, și probele de sprint, care vor avea loc în perioada 15-20 august în Stadionul de ape repezi din zona olimpică Deodoro. Probele de slalom sunt: C-1 masculin, C-2 masculin, K-1 masculin, K-1 feminin. Probele de sprint sunt: C-1 200 m, C-1 1.000 m, C-2 1.000, K-1.200 m, K-1 1.000 m, K-2.200 m, K-2 1.000 m, K-4 1.000 m (toate masculin) și K-1.200 m, K-1.500 m, K-2.500 m, K-4.500 m (toate feminin).
Clasamentul pe medalii olimpice la kaiac-canoe este următorul: 1. fosta URSS (29 aur, 13 argint, 9 bronz — 51 total), 2. Germania (28, 16, 19 — 63), 3. Ungaria (22, 29, 26 — 77). Urmează Suedia, fosta RDG și România (10, 10, 14 — 34), apoi Franța, Slovacia, fosta Cehoslovacie și Italia.
Sportivii cei mai medaliați la Olimpiade sunt, la Canoe slalom, slovacii Pavol Hochschorner și Peter Hochschorner (3, 0, 1 — 4, fiecare) și francezul Tony Estanguet (3, 0, 0 — 3), iar la Canoe sprint germanca Birgit Fischer (8, 4, 0 — 12), suedezul Gert Fredriksson (6, 1, 1 — 8) și românul Ivan Patzaichin (4, 3, 0 — 7).
Din 1952, de la cea dintâi participare la JO, românii nu au lipsit niciodată de la întrecerile olimpice de kaiac-canoe, iar din 1968 până în 1984 au urcat pe prima treaptă a podiumului la fiecare dintre cele cinci ediții ale Olimpiadelor.
Zece medalii olimpice de aur au fost obținute la Sydney 2000, la C2 — 1000 m, de Florin Popescu și Mitică Pricop, la Los Angeles 1984, la C2 — 1000 m, de Ivan Patzaichin și Toma Simionov, la K4 — 500 m, de Agafia Constantin, Tecla Marinescu, Nastasia Nichitov și Maria Ștefan, la Moscova 1980, la C2 — 1000 m, de Ivan Patzaichin și Toma Simionov, la Montreal 1976, la K1 — 500 m, de Vasile Dîba, la Munchen 1972, la C1 — 1000 m, de Ivan Patzaichin, la Mexico City 1968, la C2 — 1000 m, de Serghei Covaliov și Ivan Patzaichin, la Melbourne 1956, la C1 — 1000 m, de Leon Rotman, la C1 — 10.000 m, de Leon Rotman și la C2 — 1000 m, de Dumitru Alexe și Simion Ismailciuc.
Cele zece medalii de argint au fost câștigate la Atlanta 1996, la C2 — 1000 m, de Antonel Borsan și Marcel Glăvan, la Los Angeles 1984, la C2 — 500 m, de Ivan Patzaichin și Toma Simionov, la Moscova 1980, la C2 — 500 m, de Petre Capusta și Ivan Patzaichin, la K4 — 1000 m, de Vasile Dîba, Nicușor Eșanu, Ion Geantă și Mihai Zafiu, la Montreal 1976, la C2 — 1000 m, de Gheorghe Danilov și Gheorghe Simionov, la Munchen 1972, la C2 — 1000 m, de Serghei Covaliov și Ivan Patzaichin, la K4 — 1000 m, de Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu și Mihai Zafiu, la Mexico City 1968, la K4 — 1000 m, de Anton Calenic, Haralambie Ivanov, Dimitrie Ivanov și Mihai Țurcaș, la Tokyo 1964, la C1 — 1000 m, de Andrei Igorov, precum și la K1 — 500 m, de Hilde Lauer.
Totodată, nu mai puțin de 14 medalii de bronz au fost obținute de kaiaciștii și canoiștii români. Acestea au fost obținute la Sydney 2000, la C2 — 500 m, de Florin Popescu și Mitică Pricop, la K4 — 500 m, de Raluca Andreea Ioniță, Mariana Limbău, Elena Radu și Sanda Toma, la Atlanta 1996, la C2 — 500 m, de Gheorghe Andriev și Grigore Obreja, la Los Angeles 1984, la C1 — 500 m, de Costică Olaru, la Moscova 1980, la K1 — 1000 m, de Ion Bîrlădeanu, la K1 — 500 m, de Vasile Dîba, la Montreal 1976, la K1 — 500 m, de Vasile Dîba, la K2 — 500 m, de Policarp Malihin și Larion Serghei, la Munchen 1972, la K2 — 500 m, de Viorica Dumitru și Maria Nichiforov, la Mexico City 1968, la K1 — 500 m, de Viorica Dumitru, la Tokyo 1964, la K1 — 500 m, de Aurel Vernescu, la K2 — 500 m, de Hilde Lauer și Cornelia Sideri, la K4 — 1000 m, de Simion Cuciuc, Atanasie Sciotnic, Mihai Turcaș și Aurel Vernescu, precum și la Roma 1960, la C1 — 1000 m, de Leon Rotman.
La Jocurile Olimpice de la Londra, clasamentul general la kaiac-canoe a fost următorul: 1. Germania (3, 2, 3 — 8), 2. Ungaria (3, 2, 1 — 6), 3. Marea Britanie (2, 1, 1 — 4). Au urmat Franța, Ucraina, Australia, Federația Rusă, Italia, Noua Zeelandă și Norvegia.
Aurul olimpic a fost luat, printre alții, la masculin, de Tony Estanguet (Franța), Timothy Baillie și Etienne Stott (Marea Britanie), Daniele Molmenti (Italia), Yuriy Cheban (Ucraina), Sebastian Brendel (Germania), Rudolf Dombi și Roland Kökény (Ungaria), Eirik Verĺs Larsen (Norvegia), Ed McKeever (Marea Britanie) etc.
La feminin, au obținut medalii de aur, printre altele, Émilie Fer (Franța), Lisa Carrington (Noua Zeelandă), Danuta Kozák (Ungaria), Franziska Weber și Tina Dietze (Germania), precum și echipa Ungariei formată din Gabriella Szabó, Danuta Kozák, Katalin Kovács, Krisztina Fazekas Zur.
Sursă: Agerpres