INTERVIU. Victor Țăpeanu, actor, regizor, fondator al Cuibului Artiștilor, la doar 25 de ani: „Mai am un singur obiectiv pe partea de actorie. Vreau să intru în Cartea Recordurilor”

Cine e Victor Țăpeanu?

„Asta e o întrebare foarte mișto. Acum trei ani, într-un interviu, am fost întrebat cine e Victor Țăpeanu de către un om foarte drag mie, Pompilius Onofrei, și în momentul acela i-am povestit încontinuu despre Cuib, despre ce fac eu aici, despre cum am evoluat. Și după ce am vorbit vreo 20 de minute despre Cuibul Artiștilor, mi-a pus din nou întrebarea. Bun, și cine e Victor Țăpeanu? Și atunci am fost super confuz și nu am știut să răspund pentru că investisem atât de mult timp în Cuibul Artiștilor încât nu-mi mai acordasem deloc timp mie. Mi-am dat seama, odată cu vârsta asta de 25 de ani pe care am atins-o, că trebuie să existe un echilibru în viața mea. Victor Țăpeanu nu e decât suma lucrurilor care au existat până astăzi. Încerc să fac bine, să ajut oamenii din jurul meu și acum, de curând, încerc să mă ajut și pe mine. O lungă perioadă de timp încercam doar să-i ajut pe alții și pe mine mă lăsam la urmă. Acum sunt foarte focusat pe dezvoltarea mea, pe ce vreau eu să fac și cum vreau eu să mă dezvolt”.

Când ai descoperit actoria și ai decis că vrei să mergi pe drumul acesta?

„În clasa a noua m-a văzut un regizor că zâmbeam. Și mi-a zis „tu zâmbești, ești fericit, trebuie să vii să faci teatru”. Apoi, m-am îndrăgostit de aplauze. Și asta a fost la început. În clasa a 11-a am fost dat afară din trupa de teatru în care eram și apoi în clasa a 12-a mi-am făcut trupa mea de teatru cu care am mers în turnee. Și apoi am intrat la facultate și lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase. Eram deja hotărât că vreau să fac asta. În anul trei de facultate am devenit foarte conștient de care era contextul social al actorului când termină și pentru mine atunci succesul era să joc foarte mult”.

Și apoi a apărut Cuibul Artiștilor. În martie 2015 a dat naștere acestui proiect minunat, care-și continuă povestea și în ziua de astăzi. Deși la început majoritatea i-au spus că pare un vis nerealist și că nu va reuși, a avut încredere în ideile lui și acum se bucură de un adevărat succes.

De unde ți-a venit ideea asta?

„Ideea a venit așa.. am început facultatea și am fost luat să fac figurație la Teatrul Metropolis. Și acolo era actorul Radu Gabriel, un om foarte fain și un pedagog foarte mișto. Îmi povestea cum actorii mari de pe vremuri, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, jucau de 200-300-400 de ori pe an. Și mi-a plăcut mie cifra asta.. 300.. și s-a pus sămânța în capul meu în anul I de facultate”.

„În anul III, când a venit finalul de facultate, mă întrebam pe bune ce joc mai departe, ce fac cu viața mea. Nu voiam să dau la master, nu mi se părea că e o opțiune bună și voiam să fac lucrurile diferit de turmă. Voiam să schimb macazul și să văd eu încotro s-o iau. M-am dus cu prietenul meu, Vlad, la munte, să-l învâț să se dea cu placa. Și pe drum îi spuneam „cum ar fi, frate, să jucăm de 300 de ori într-un an? Cât de tare ar fi?”. Și el a zis „mamă, ce idee mișto, mă bag”. A doua zi m-am dus la el cu foaia, făcusem un studiu de piață, o statistică, să văd câți studenți sunt în București, pentru câți am putea juca și să dăm drumul la spectacol. Am făcut un proiect-pilot, am jucat de 20 de ori și noi ne pusesem ca scop să avem 1.000 de oameni. Am zis că în acest caz merită să facem proiectul mare. Am avut 2.982 de spectatori în proiectul-pilot și am zis că trebuie să continuăm. Eram doar eu, Vlad și Freddy. Eu eram anul III, Vlad anul II și Freddy anul I”.

Cum arată Cuibul Artișilor acum, după mai bine de patru ani?

„Acum suntem mult mai mulți.. 65-70.. sunt 35 de copii din Z Generation, 20 de oameni din diverse facultăți care ne ajută, sunt voluntari. Șase dintre ei au responsabilități foarte clare, adică e aproape de un full-time și atunci ei sunt salariați. De șase luni am început să salariem pentru că a crescut media donației și putem să ne permitem să dăm un procent din donație și acolo. Și avem zece actori.. 30% din donație se împarte în mod egal pentru numărul de actori, indiferent dacă eu am rol mic și altul rol mare”.

„Cuibul Artiștilor a început din pasiune, din joacă și astăzi a devenit o mare responsabilitate și e locul din care, dacă muncim destul de mult ne putem câștiga pâinea. Nu e ca atunci când muncești în altă parte și îți dă cineva salariu la final de lună. Noi suntem strâns legați de cât donează oamenii. Dacă oamenii nu donează, nu avem de unde să câștigăm. Mai vin uneori niște proiecte externe, dar nu poți să le iei ca pe un venit constant. Creșterea e foarte mare de la un an la altul. Anul trecut, în ianuarie, am avut 1.800 de spectatori, anul acesta, în ianuarie, am avut 4.400. Creșterea e imensă. Acum noi jucăm de două ori pe seară. Dacă anul trecut jucam de 25 de ori pe lună, anul acesta am jucat în 20 de zile de 48 de ori”.

La Cuibul Artiștilor se joacă în fiecare zi, de luni până vineri, de cele mai multe ori chiar de două ori pe seară. În plus de orele petrecute în fața publicului, câtă muncă se ascunde în spatele unui spectacol?

„Depinde, la noi timpul de lucru e dinamic. Atunci când începi să lucrezi pentru spectacol lucrezi patru-cinci ore pe zi, plus două spectacole seara unii actori. Și asta se duce în paralel. Când ajungem aproape de premieră ajungem să stăm 17-18 ore. Adică venim dimineață la 10, muncim până pe la 3-4 dimineața, te duci acasă, te culci, te trezești dimineață și vii din nou. Pe lângă a juca, a pregăti un spectacol, noi facem și scenografia. Noi mergem la Dedeman, noi cumpărăm cuie, noi învățăm să dăm cu bormașina, noi facem tot. Apoi, pe lângă asta, avem oameni care se ocupă de branding, de promovare, investiții în Facebook, Facebook Ads, dau mesaje, confirmă rezervări, sunt foarte multe de făcut. Pentru noi e o chestie primordială. Fără această logistică în spate nu se poate”.

„Noi încercăm să lucrăm ca americanii. Fiecare cu bucata lui. Eu nu mă bag în treaba ta, tu nu te bagi în treaba mea, fiecare își vede de treaba lui și facem performanță”.

Ce faci atunci când simți că nu mai ai idei de spectacole?

„După trei ani de activitate, anul trecut, în ianuarie, am simțit că dacă mai faceam încă un spectacol (făcusem deja vreo 24 de spectacole în trei ani) mă plafonam, simțeam că nu mai aveam creativitate. Și anul trecut am vrut să plec la un workshop în afară pentru prima oară și a fost așa, o desprindere de Cuib. A fost un prag foarte mișto de evoluție, în primul rând pentru oamenii din Cuib, iar în al doilea rând pentru mine pentru că am început să-mi acord timp mie și să mă cunosc pe mine. Am fost plecat anul trecut în 12 țări în total, la diferite workshop-uri, trei luni în Danemarca, o lună în Polonia, o săptămână la Roma. Am folosit banii pe care i-am strâns în trei ani de la Teatrul Național. Plecarea asta a culminat cu o plecare de trei luni în India, în decembrie anul trecut. Am fost plecat trei luni și o săptămână, de pe 1 decembrie până pe 7 martie, când a împlinit Cuibul patru ani. M-am întors la petrecerea Cuibului. Experiența asta a fost plină pentru mine”.

Cât se lucrează pentru un spectacol?

„Depinde de numărul de actori și depinde de unde o iei. Dacă pornești de la căutarea textului, poate să dureze și trei ani. Eu să zicem că lucrez o săptămână la un spectacol și mai repet peste două săptămâni, dar eu în astea două săptămâni muncesc cu capul. Adică creierul meu procesează în continuare, trebuie să-mi învât textul. Dar dacă e să o luăm așa, foarte pragmatic și rece, cam 250 de ore pentru un spectacol”.

„Pentru „Ferigol” am repetat cam 15 zile, câte 10-15 ore pe zi. Dar vezi, pregătirea pentru "Ferigol" a constat și în multe cursuri de dans, multe workshop-uri de dans, de mișcare, trei ani de facultate. Facultatea m-a ajutat cu niște lucruri, mi-a dat daună totală emoțională cu alte lucruri. Pot să zic despre ea că e mai mult școala vieții decât școala de teatru. Adevărul e că teatrul nu se dă pe foaie. Ce-ți dă facultatea sunt niște contacte de care eu nu am putut să mă bucur din cauză că am avut prea multă inițiativă. Dar e ok, adică mi-am făcut singur. Știi cum e, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune în traistă. Succesul e responsabilitatea ta”.

Cum îți imaginezi că va fi viața ta în viitor?

„Îmi doresc să am genul acela de viață, să mă trezesc la 11, 12, să vin aici la 1, să am spectacol seara, să am timp să mă joc cu copilul meu în timpul zilei, să am o flexibilitate, să nu-mi zică cineva ce să fac. Și același gen de input îl am pentru toată lumea din Cuib. Cam asta visăm să facem. Adică muncim, tragem tare acum, pentru că acum e momentul să tragi, la început, iar în cinci ani o să crească. O să avem mai multe locații, încercăm să deschidem și la Cluj și la Paris”.

„Am ajuns la 5.000 de spectatori pe lună, asta e media. În cinci ani, vrem să ajungem la 23.000 de spectatori pe lună. Visul nostru e ca atunci când fiecare dintre noi va avea un copil și o să zică că vrea să facă teatru, să nu existe replica pe care eu am auzit-o, că o să mori de foame. Ăsta e visul nostru. Să putem curăța treaba asta în România”.

De ce ar trebui să mergem la teatru?

„Acum, succesul pentru mine înseamnă să aduc în mintea fiecărui om din România că mersul la teatru trebuie să fie o igienă. Adică să-ți setezi tu, ca om, ca cel puțin o dată la două săptămâni să mergi la ceva legat de artă. Fie că e muzeu, că e cinema, că e teatru, că e seară de poezie, că e seară de dans, orice care are legătură cu arta pentru că ne completează pe interior”.

„Alain de Botton a scris o carte foarte frumoasă, se numește „Arta ca terapie” și explică cele șapte funcții ale artei. O să zic doar câteva dintre ele: amintirea, suferința, speranța.. sunt niște emoții. Noi în viața noastră de zi cu zi trăim niște emoții. Și pentru a avea un echilibru interior avem nevoie de alte emoții. Când ești super fericit, poți să vezi o dramă, când ești trist poți să vezi o comedie ca să ajungi din nou la acel echilibru interior. Arta cred că asta face. Și apoi mai reușește să-ți ridice niște semne de întrebare. Artistotel zice că teatrul are trei funcții: mimesis, poiesis și catharsis. Mimesis înseamnă că-ți arată ceva din societate, poiesis reprezintă poezia, metafora prin care-ți arată ceva din societate și catharsis înseamnă să schimbe ceva în tine. Adică după ce vezi un spectacol, tu iei o decizie în viața ta și schimbi ceva în viața ta”.

Îți mai aduci aminte de primul spectacol în care ai jucat?

„E ca prima dragoste, n-am cum să uit. Eram la Caragiale, la liceu, și am jucat într-un spectacol în care trebuia să primesc o palmă. Știu că am intrat în spectacol, că am primit o palmă și că am avut aplauzele. În rest, nu-mi aduc aminte absolut nimic. Emoțiile au fost așa puternice că nu-mi aduc aminte. Nu știu cum a trecut acea oră, habar n-am”. 

Cum a reacționat familia când ai spus că vrei să fii actor?

„Mama mi-a zis să mă fac preot și bunica mi-a zis să mă fac stomatolog. Și când le-am spus că vreau să fac teatru, m-au întrebat când mă las. Eu am făcut multe chestii când eram mic și mă lăsam repede pentru că mă plictiseam. Dar de teatru nu m-am plictisit. Când au văzut că era serioasă treaba, m-au susținut. Au mai avut o singură încercare când am dat la facultate. Mi-au spus „nu vrei să încerci să dai și la altceva, de rezervă?”. Și am zis nu”.

Atât de sigur ai fost pe tine?

„Da, am simțit că un loc e al meu. M-am dus cu foarte multă încredere. Nu am simțit că mi se cuvine, ci am simțit că am ce să învăt acolo și că locul acela e al meu”.

„Am avut colegi mult mai talentați decât mine. Dar eu mi-am zis un singur lucru. O să muncesc mai mult ca oricine”

„Trebuie să fii foarte bun, dar nu mă refer neapărat la talentat, ci mai degrabă la foarte muncitor. E diferit de ceea ce se presupune a fi un actor boem, relaxat. Un actor, dacă vrea să trăiască, nu poate să stea și să aștepte contractele pentru că nu vin așa. Trebuie să înveți din multe domenii. Pe mine mă pasionează psihologia, biologia, sociologia, antropologia. Îmi plac multe domenii. Îmi place să învăț ca să pot discuta cu orice om cu care m-aș întâlni. Cred că artistul multilateral ajunge să câștige. Eu am avut colegi mult mai talentați decât mine. Dar eu mi-am zis un singur lucru. O să muncesc mai mult ca oricine. Și patru ani jumate mai târziu, facem ceea ce facem, suntem cine suntem, dar în continuare mai e mult până la punctul acela în care ne dorim să ajungem”.

Dar ce spun părinții tăi acum?

„Mama e super fericită când apucă să mă vadă. Ne vedem la două-trei săptămâni, vine la spectacol dacă vrea să mă vadă. E super mândră de mine. Mă susține. Ambii mei părinți mă respectă, îi respect, avem o viață super ok, vorbim multe lucruri. Le pun multe întrebări pentru că sunt foarte curios”.

„La ultima discuție cu tata l-am întrebat de ce nu mi-a zis niciodată „te iubesc”. Și a reacționat foarte drăguț, ca un copil, mi-a spus că nici lui nu i-a fost spus când era mic. Și i-am spus că da, dar eu am nevoie să-mi spui „te iubesc”.

Dar tu îi spui?

„Da. Eu sunt o persoană foarte afectuoasă, foarte iubăreață. E importantă energia asta”.

„Am început discuția asta cu el pentru că lucram la un spectacol în mai, „Toxic Masculinity” se numește. Și e vorba de conceptul ăsta de bărbăție.. cum am fost noi crescuți ca bărbați.. să te bați cu pumnul în piept, să nu plângi, să îți ții emoțiile.. Și am avut niște provocări între noi, să facem niște lucruri non-toxice, adică să fim plini de vulnerabilitate. Pentru că încercăm să învățăm ceva cu fiecare spectacol. Și la „Toxic Masculinity” asta am făcut”.

Nu e doar fondator și actor la Cuibul Artiștilor, ci majoritatea spectacolelor pe care le vedem aici sunt regizate tot de el. Cum a fost trecerea de la actorie la regie?

„A fost super naturală. Nu am avut regizor, așa că a trebuit să o facă cineva. Pasiunea asta a devenit din ce în ce mai mare și acum mă duc din ce în ce mai mult în zona de regie”.

Ai renunța la actorie pentru regie?

„Nu știu dacă total, dar pentru o perioadă aș face-o”.

„Ștefan, colegul meu, îmi zice tot timpul „tu ești genul acela de regizor care lucrează cu o ureche la actori, cu una la public. Adică eu când regizez un spectacol deja aud reacția publicului la ce face omul pe scenă și apoi, la premieră, îmi confirm sau infirm anumite reacții. Și zic că știam că aici o să râdă sau că aici m-a surprins că o să râdă”.

„Noi tot timpul schimbăm, încercăm să descoperim, chiar și după premiere, ce mai putem adăuga. Pentru că cerem feedback spectatorilor, noi ne uităm și încercăm să trecem dincolo de cuvinte. Pentru că ei nu sunt critici, nu îți vor spune cum am vedea noi un spectacol. Dar poate să-ți spună că uite aici mi se pare cam simplist. Și încercăm să găsim o chestie profundă. Cel mai mare juriu e publicul”.

„Mai am un singur obiectiv pe partea de actorie. Vreau să intru în Cartea Recordurilor, să joc într-un an de 1.000 de ori”.

„Mie îmi plac țăcănelile astea, la limita imposibilului. Asta înseamnă să joc de 3-4 ori pe zi, timp de un an. Vreau să fac asta și apoi să iau o pauză de la actorie și să încep să mă dezvolt în zona de regie. Asta îmi doresc cu fiecare proiect pe care-l fac, să fie memorabil”.

Din toate rolurile pe care le-ai avut, ai vreunul preferat?

„Tot timpul e cel mai proaspăt. „Ferigol” îmi place foarte mult pentru că îmi dă posibilitatea să mă distrez foarte tare. Îmi plac rolurile jucăușe, care explorează mult, care au multe genuri de reacții, care sunt foarte explozive, dinamice, care au și puțin dramatism și sunt sensibile. Genul acesta de roluri îmi plac. Nu prea le-am primit în teatru, așa că mi le-am făcut singur”.

Că tot veni vorba de "Ferigol", ce te-a inspirat pentru povestea acestui spectacol?

„Am citit vara trecută „Sapiens”, a lui Yuval Noah Harari, apoi „Homo Deus” și apoi „21 de lecții pentru secolul XXI” și am fost efectiv obsedat. Dacă deschizi cărțile pe care le-am citit, o să vezi subliniat peste jumate din fiecare carte. Și apoi m-am gândit cum ar fi să fac și un spectacol. E un personaj care e în viitor. Ce face? Și am început să mă gândesc. Partea aceea e cea mai complicată, când nu ai scenariu, nu ai nimic. Aici a fost inițial improvizat textul și a ieșit natural. Și apoi ne-am gândit ce păstrăm. E vorba de tehnică de comedie, comedia nu se face așa, pe unde pică ea. O faci dintr-o reacție, dintr-o contrareacție. Sunt niște tehnici pe care le înveți pe parcurs”.

Și de ce ai ales un spectacol nonverbal?

„Am un actor care-mi place foarte mult. Este nepotul lui Charlie Chaplin, îl cheamă James Thiérrée, pe care l-am văzut acum patru ani la București. Mi-a plăcut foarte mult și m-a inspirat. Dacă te uiți la niște filmulețe cu el și apoi mă vezi pe mine pe scenă, o să vezi că fur niște chestii din plastica lui. Cred că spectacolele nonverbale sunt pentru toată lumea”.

Ai avut vreodată parte de un moment jenant pe scenă? 

„Am avut un spectacol care se numește „Mai bine nu veni”. La un moment dat, există o ceartă între noi, un schimb de replici. Eu îi zic „nepensato”, ea îmi zice mie „sprâncenatule”. E un joc de final. Și a strigat o fată din public „virginule”, moment în care m-am blocat, a fost printre foarte puținele dăți când nu am știut cum să reacționez. Am ieșit din personaj, am momente când fac asta. De exemplu, când întârzie spectatorii, opresc spectacolul și o iau de la început. Facem asta uneori. Alteori, când stau cu telefoanele în mână zic „să-mi dai mail-ul tău ca să-ți trimit partea asta pe care nu o prinzi” sau „sper că-ți notezi replicile”. Nu mă deranjează neapărat.. pentru că poate un om are pe bune o urgență. Sau alții poate chiar își notează o replică. Nu există un zid între mine și public. Noi suntem împreună. Și orice reacție ai tu, eu sunt obligat să răspund la ea. Dacă se sparge un pahar, noi urlăm de pe scenă „5 lei” și publicul care știe faza țipă și el cu noi”.

Citiți continuarea interviului aici.