Salzburg, Austria. În orașul unde, acum mai bine de 260 de ani s-a născut Mozart, doi din cinci trecători au in mână o vioara, iar bărcile plutesc pe râu de parcă ar valsa. Spiritul genialului compozitor se simte puternic în aer, pe străzi, în casele oamenilor, în sălile de concerte și mai ales în locurile unde se studiază muzica. Suntem în una dintre cele mai importante școli din lume, Mozarteum, cea care l-a dat posterității, printre alții, pe mare dirijor Herbert von Karajan. Studenți de pe toată planeta vin aici ca să învețe muzica de la cei mai buni. Iar numele unuia dintre cei mai buni e scris pe un afiș, la intrarea în sala de curs: B. Bacanu. Puneți diacritice și o să vă sune foarte românește: Bogdan Băcanu.
Orice om de pe planetă care studiază percuția si-ar dori sa fie în aceasta sală. Ca să învețe secretele de la Bogdan Băcanu nu doar un profesor cu har, dar și muzicianul care a făcut din marimba instrumentul cu sunet perfect. De peste 20 de ani, despre românul nostru se vorbește numai la superlativ, unul dintre cei mai buni profesori din Europa, cel mai bun percuționist din lume și mentorul a milioane de studenți de pe toată planeta. Dar el se considera doar un om din întâmplare talentat și un veșnic învățăcel.
„Deci, nu o vad ca, ok, acolo sunt 10 egoiști la ușă care așteaptă sa le dau viața mea, ci este un schimb. Ei mă ajută pe mine să mă îmbunătățesc, să merg mai departe, și pe de altă parte eu îi ajut pe ei sa aibă un alt drum. Să cred la 43 de ani că știu tot ar fi un pic arogant. Poate la 143. În momentul în care am ajuns la un anumit punct îmi dau seama că sunt la început” relatează Bodgan Băcanu
Începutul a fost, de fapt, în România, unde la trei ani, părinții, ambii muzicieni la filarmonica de stat, i-au pus în față pianul. Bogdan s-a îndrăgostit pe loc și a evoluat spectaculos. Doar că, 3 ani mai târziu, pianul i-a fost înlocuit cu instrumente de percuție. A fost o dramă pentru copilul de atunci. Dar, ambițios din fire, Bogdan decide sa facă performanță, chiar dacă instrumentele de percuție nu-i erau deloc pe plac. Și la 13 ani urcă deja pe scena Ateneului alături de muzicieni care aveau de 3, 4 ori vârsta lui. La scurt timp însă, până și scena aceea imensă ii rămăsese deja mica.„Eram în orchestră și aveam de cântat numai un trianglu. Nimic rău, sunt mulți muzicieni care cântă la trianglu cu o pasiune fantastică și aduc ceva fantastic în orchestră. Mă uitam la violoniști în față care iși puneau sufletul în muzica. eu număram sute de pauze și făceam ping! nu, nu. și mi-am dat seama că nu este ce vreau” își amintește muzicianul.
În visul lui cel mai frumos el era în fața orchestrei, nu pe ultimul rând. Însă parca nimeni nu avea urechi sa audă, nici ochi să îl vadă. Nimeni nu a reușit sa intuiască talentul acelui puști, care, în fiecare zi, retras într-o cămăruță a filarmonicii din București, studia ore în șir la acel ciudat și vitregit instrument de percuție, numită marimba. Cânta și spera ca vreodată avea să se deschidă și pentru el o ușă magică. Iar într-o zi, fix asta s-a întâmplat. „S-a deschis ușa în camera în care studiam și a intrat Peter Sadlo. N-am știut cine e. A venit, mi-a spus, cantă mai departe. Am cântat mai departe. Și mi-a spus: vino la mine. Am spus, ok, cine ești tu? Pe urmă, după ce am aflat cine este, mi-a fost un pic rușine și am venit la un curs de vară cu el, aici, la vârsta de 16, 17 ani. Și de acolo a început totul”.
Peter Sadlo era la începutul anilor 90, unul dintre marii percuționiști ai lumii. Un profesor respectat dar cu reputația unui pedagog foarte dur. Mai puțin de 40 la suta dintre studenții lui de la institutul din Salzburg treceau examenele finale. Bogdan a fost însă mereu printre aceștia. Peter Sadlo văzuse în el ce nu văzuse niciun profesor din România, un talent nativ incredibil. Și i-a prezis un destin spectaculos:„ După acest curs de vară a spus, tu ramai aici, și studiezi aici. Un pic dificil, pentru că, practic să mă duc acasă sa le spun părinților, nu sunt încă major dar am plecat. E dificil dar nu voi regreta niciodată, au fost niște ani incredibili cu el, școala cu el a fost infernală, de o greutate, de o agresivitate fantastică, dar am știut clar ca este singurul drum. După câțiva ani a început să mă ia cu el la repetițiile filarmonicii din München și după o perioada de timp m-a introdus maestrului Celibidache”.
O numește și azi una dintre marile întâlniri ale vieții sale. De la maestrul Celibidache a învățat ca performanța se face doar cu multă, foarte multă muncă și seriozitate, iar respectul se câștigă, nu se impune cu forța. Sunt lucruri pe care greu le mai găsești azi și în scoli, și în săli de concerte, spune cu regret Bogdan. Scena, cu Sergiu Celibidache la pupitru, era ca un templu: „În momentul în care maestrul Celibidache ieșea pe scena, toți 100 și ceva de oameni, înghețau, deci nu se mai auzea nimic. Doar pașii, nimic în plus. Nu avea nevoie de mână. Avea nevoie de ochi și știa despre ce e vorba. Deci toată lumea îl simțea în orchestra, era această simbioză incredibilă.”Perioada petrecuta alături de Sergiu Celibidache l-a călit și l-a pregătit foarte repede pentru mare performanță. La nici 23 de ani Bogdan Băcanu era numit profesor universitar la o celebra școală de muzică din Linz. Simțea că e pregatit să cucerească lumea. Doar ca nu prea-l ajuta marimba.
„Când aveam de cantat concerte în minor de Bach sau orice alt compozitor vechi, în permanență mi se spunea -îhh, instrumentul”. Ceva e complet greșit, și-a spus Bogdan. Un instrument atât de melodios să creeze reacții de respingere atât de dese și de vehemente? A mers deci în Germania, la cel mai mare fabricant de instrumente și i-a spus, eu cred că am o idee cum se poate face ca marimba să sune mai bine. Foarte bine, i-au spus. Ocupă-te de asta și noi vom fabrica după ideea ta. Timp de 5 ani, Bogdan Băcanu a făcut tot felul de experimente pe acest instrument vechi de sute de ani și creat se pare în Africa, în cinstea unei zeițe. A încercat diverse materiale, vopseluri, metode de îmbinare. Și într-o zi a găsit combinația perfectă și sunetul absolut. Bine, dar e nevoie și o altă formă. Și atunci a chemat pentru design firma care se ocupa de mașinile Aston Martin. Iar când primul model de marimba, făcut exact asa cum a cerut Bogdan, a dat proba, toată lumea a fost șocata. „ Măsurat cu microfoane într-un studio, registrul acut de la instrumentul meu are mai mult cu 30 la sută sunet decât la o marimba normală. Deci a fost efectiv incredibil” spune muzicianul. Specialiștii spun ca este marimba românului este fără cusur. Și, atunci, pentru ca și ea trebuia să poarte un nume, i s-a spus simplu: Bogdan Băcanu. N-au găsit ceva mai potrivit.„Sa îmi pună numele pe un instrument la 43 de ani mi se pare un pic.. le-am spus, păstrați-o frumos într-un sertar, puteți sa scrieți fără nicio problema pe un web page ca este făcută în colaborare cu mine, dar nu îmi puneți numele pe ea. Și în momentul în care nu mai sunt, puneți numele pe ea. Nu, au pus” își amintește Bogdan.
La Ateneu, pe aceeași scenă unde el a urcat prima dată când avea doar 13 ani, a simțit atunci că a închis un cerc. Băiatul timid, de pe rândul din spate al orchestrei, pe care nu îl știa și nu îl auzea nimeni, se făcuse mare. Prin forțe proprii și talent pur romanesc. Gândul i-a fugit imediat la mentorul, profesorul și tatăl lui de împrumut. Singurul om care a crezut în el, Peter Sadlo. De doi ani, de când Peter Sadlo s-a stins, Bogdan își tine promisiunea. Orice școală de muzica din lume și l-ar dori profesor, dar el a ales-o pe cea din Salzburg, unde ii ține locul mentorului sau. Mulți dintre studenții lui sunt deja soliști în mari orchestre ale lumii, ba chiar doi dintre ei ocupă deja poziție de profesor universitar. Cum e Cristoph, de exemplu, care la numai 23 de ani, a preluat de la Bogdan catedra de percuție de la Universitatea din Viena. Și când nu sunt la catedră, sunt amândoi pe scenă. Un privilegiu pentru tânărul artist.
„A fost o mare onoare pentru mine să îl am ca profesor, deși eram foarte tânăr când am început, aveam doar 14 ani, vă dați seama ce a însemnat asta pentru un puști de 14, 15 ani să cânte cu cineva ca Bogdan Băcanu. A fost o șansă incredibila sa învăț și sa cânt alături de el” spune Cristoph. „El este cel care a preluat tehnica mea și a dus-o la treapta următoare. Deci din punct de vedere tehnic îmi este clar peste. Dar dacă îl vad cantând, îmi vad mâna, ma văd pe mine. Dar el poate sa facă cu mâna mea lucruri pe care eu nu le pot face.E următoarea treapta. Fantastic” explică cu mândrie Bogdan.
Împreună au străbătut tot mapamondul. Sunt azi la Viena, mâine seara au repetiție în Beijing, pentru ca la sfârșitul săptămânii sa îi găsim în New York. Dar oriunde ar fi fost, spune Bogdan, pe orice mare scena a lumii, nicăieri n-a avut emoții asa mari ca la Ateneu. „Am cantat acum câteva săptămâni în Frousphilhouse în Salzburg ,care este pentru 99 la sută din muzicieni probabil Mecca, este una dintre cele mai mari săli de concerte din lume unde oricine vrea sa cânte. Mi-a făcut o plăcere enormă, a fost fantastic dar dacă ar fi sa cânt în Ateneu ma reîntorc în acel moment când aveam 13 ani și eram pe scena în orchestră. Deci sunt lucruri care s-au ancorat înauntru pe care nu cred ca le pot uita sau nu le pot schimba în felul în care le simt” povestește muzicianul.
Peste fix o săptămână de la acest interviu, are ocazia sa retrăiască emoția. La București ajunge un colet fragil din Austria, zeci de cutii pe care scrie numele Bogdan Băcanu. Instrumentul. După care sosește și avionul cu muzicianul la bord. Bogdan se întoarce acasă pentru un concert extraordinar. Alături de Orchestra Simfonica București, pe scena Ateneului, vor urca unii dintre cei mai mari muzicieni romani răspândiți prin lume. Care au acum ocazia sa cânte, pentru prima data, împreună. Dirijorul, sosit din Elveția, spune că aceasta e cea mai bună orchestră cu care a lucrat el vreodată, în cei 30 de ani de cariera internațională. Iar faptul că printre muzicieni este și Bogdan, e un lucru rar și prețios pentru toți. „Este un om extraordinar de un talent extraordinar și modul la care el prezintă concertul scris special pentru marimba pe Bach, alături de partenerul lui este o revelație, este absolut incredibil” declară Nicolae Moldoveanu.
Cu cinci minute înainte de concert Bogdan încă mai repetă. E foarte încordat si tăcut. Se simte în aer presiunea și emoția. În plus, imaginea puștiului care cântă într-un colț de scenă acum fix 30 de ani încă îl bântuie. Vorbește puțin. Sacadat. Spune că întotdeauna, înainte de concert, mintea lui se golește de cuvinte. Ca să facă loc notelor muzicale. Bogdan nu cântă niciodată cu partitura in față. O memorează în aproximativ 2 ore. Acum se retrage în culise. În timp ce, pe scena, muzicienii români întorși acasă își pun tricolor la instrumente.Din spatele cortinei, Cristoph trage cu ochiul în sală iar Bogdan se tot plimbă pe holuri ca sa alunge oboseala și emoțiile.
„Montarea marimbelor pe scenă, în timpul concertului, se face cam cum e schimbarea roților la mașinile de Formula 1. Totul este contra-cronometru și în față publicului. Bogdan Băcanu este pregătit sa intre în scenă” explică Carmen Moise, reporter În premieră. Ca un elev silitor așteaptă sa își audă numele strigat. Și pornește spre scenă cu emoție și un singur gand. Cu acest sentiment, Bogdan Băcanu cântă din nou acasă, pe scena Ateneului din București. Iar Ateneul din București a răsunat, pentru prima data, ca o biserica, au spus oamenii din sală.
Bogdan e fericit. Se vede asta în ochii lui, în felul în care zâmbește și se bucură de muzica pe care le-o dăruiește azi românilor. Chiar dacă foarte mulți români află azi, pentru prima dată, că există undeva în lume unul de-al lor foarte talentat, foarte apreciat și care a trebuit sa plece de aici ca să fie astăzi pe această scenă. Și poate unii sunt un pic jenați că nu știau de el. Aplauzele vin la final ca un fel de împăcare, cu artistul și cu ei înșiși.
Bogdan e copleșit. Și aproape ca nu știe cum sa reacționeze în fața valului uriaș de iubire pe care îl simte că vine dinspre public, în fața avalanșei de felicitări care vine peste el în culise. Rătăcit prin lume mai mult de jumătate din viata, Bogdan Băcanu regăsește azi drumul spre casă. Și lasă cumva poarta deschisă în urma lui. Poate mai vine și alta dată. Poate îl mai invitam și noi. Muzicieni cu vechime pe această scenă dar și melomani cu abonament la Ateneu au spus ca așa emoție nu s-a simțit niciodată în această sală. Spuneți sincer, când ați văzut ultima dată pe cineva plângând, la un final de concert simfonic, la Ateneu? Sunt lacrimi de bucurie, de emoție, de mândrie. Că undeva, în lumea asta mare, există un român despre care se vorbește la superlativ, un român care și-a lăsat deja numele scris pe un instrument și implicit în istoria mondială a muzicii. Un român care ne-ar putea face și pe noi, să spunem, cu fruntea sus, oriunde am merge, de unde suntem.