Mai intai, a fost NIMIC. Apoi, aparent brusc si inexplicabil, parca intr-o nanosecunda, a aparut TOTUL: materia, energia, spatiul, timpul, viata si, mai ales, OMUL. Si odata cu omul a mai aparut ceva - CURIOZITATEA. Acea nevoie fireasca, sadita undeva adanc, probabil chiar in ADN-ul nostru, de a intelege cine suntem, de unde venim si incotro ne indreptam.
In goana de a raspunde primii la cat mai multe intrebari, savanti, teoreticieni, matematicieni, fizicieni, chimisti, conducatori de state, sau simpli vizionari, s-au aliniat, cu totii, la startul celei mai lungi, costisitoare si cruciale batalii din istoria omenirii: intr-un cuvant, CERCETAREA, "cheia" care ar putea deslusi misterele trecutului si deschide usile viitorului.
Dragoș Frumosu, președintele FNSIA: „Fara cercetare nu se poate face nimic, fara cercetare nu ne putem dezvolta, e firesc”
Cei care au inteles asta, au investit in cercetare tot ce aveau mai de pret: bani, timp si resursa umana, realizand ca doar asa vor putea face un pas mare inainte.
Planeta intreaga devenea un mare centru de cercetare, cu laboratoare peste tot in lume. Inclusiv in Romania - mai intai, timid, cu Petrache Poenaru, cel care a inventat condeiul portaret, stramosul stiloului de astazi, apoi, din ce in ce mai curajos: cu Traian Vuia, primul om din lume care a zburat cu un aparat mai greu decat aerul, dotat cu sistem propriu de decolare, cu Nicolae Paulescu, descoperitorul leacului pentru diabet - insulina, Henri Coanda, "parintele" motorului cu reactie, Ana Aslan, romanca ce a dat lumii formula tineretii vesnice, sau Justin Capra, mintea de geniu din spatele "rucsacului zburator", principiu folosit si astazi de astronauti la iesirile lor in spatiu.
Insulina lui Nicolae Paulescu figureaza, in documente, ca inventia unor canadieni, care au si luat premiul Nobel pentru asta, Gerovitalul Anei Aslan este un brevet frantuzesc, rucsacul zburator al lui Justin Capra si l-au pus in spate americanii si au facut din el inventie proprie. Sa nu intelegeti gresit. Strainii n-au furat nimic, la propriu. Noi ne-am lasat furati. Ori am inchis ochii cand ei ieseau din tara cu inventii de miliarde ori le-am pierdut prosteste. Ne-am batut joc de numele cercetatorilor nostri si am distrus pana si institutele care le-au purtat numele. Un colos industrial format din sute de centre de cercetare care ar fi putut sa aduca tarii si bani, si faima. S-a intamplat si inainte de 90 dar mai ales dupa. Cum? Tipic romanesc.
Primul pas a fost sub lozinca - nu prea mai avem bani la buget pentru cercetare. Deci, a inceput, sa se taie din sumele pe care zona de cercetare le primea”, spune Dragoș Frumosu.
„Au inceput sa se vanda terenurile alocate pe langa punctele respective de cercetare, dupa care cladirile au fost lasate in paragina, oamenii au plecat catre alte zone, desigur, sa isi gaseasca un loc de munca”, adaugă el.
Asa ca, azi, in regiune, suntem tara cu cel mai mic numar de cercetatori raportat la populatie - unu la un milion.
In Uniune insa, stam si mai rusinos. Eurostat ne bate obrazul ca investim printre cei mai putini bani in cercetare dintre toate statele membre - de sapte ori mai putin decat liderul clasamentului.
In 30 de ani de libertate, Romania a ramas fara cercetatori, fara institute de cercetare si in final fara cercetare. Si in loc sa facem un brand din aceasta cercetare, am brevetat prostia "made in Romania". Asa ne-am pierdut respectul de tara si ne-am multiplicat in istorie imaginea de "aia" pe care ii pacalesti usor.
Si, cum istoria este si ciclica si cinica, riscam sa pierdem cel mai mare centru stiintific pe care Romania l-a avut vreodata.
La o aruncatura de bat de capitala Romaniei, in curtea Institutului de Cercetare pentru Fizica Nucleara, de la Magurele, pitita de ochii lumii si pazita strasnic de armata, se mai afla o "capitala": cea a cercetarii mondiale in domeniul fizicii nucleare. Lumea stiintifica internationala a botezat-o, in termeni de specialitate greoi, ELI-NP, adica, Extreme Light Infrastructure - Nuclear Physics. Dar ca sa fie mai usor de pronuntat noi i-am spus simplu LASERUL DE LA MAGURELE - cel mai puternic laser din lume.
DR. Ioan Dâncuș , seful grupului de cercetare lasere, ELI-NP:
„Milioane de miliarde de wati. Si daca vorbim de wati, putem sa ne asociem relativ usor cu un bec. Un bec, vizual, are 100 de wati, sa zicem. Iar noi avem milioane de miliarde de wati. Si un avantaj major fata de un bec uzual e faptul ca reusim sa punem toata aceasta lumina in acel volum /// care e a zecea parte dintr-un fir de par. Ceea ce nu vei reusi niciodata cu un bec sau cu un milion de miliarde de becuri, indiferent cat de mult te-ai straudi sa aduni toata acea lumina”.
In urma cu 30 de ani acest brand (laserul de la Magurele - n.red.) era doar ideea trasnita a unui profesor francez si un teanc de schite, de domeniul science-fiction, despre cum ar trebui sa arate cel mai puternic laser din lume cu ajutorul caruia omenirea s-ar putea schimba radical, in cele mai diverse domenii: bolile incurabile ar putea fi mai usor diagnosticate si tratate, cladirile in care locuim ar putea fi mai sigure, calatoriile in spatiu, mai putin riscante, si, in principiu cam tot ce vedeam prin filme SF s-ar fi putut intampla in realitate. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca scenariul acesta ar putea fi pus in practica vreoadata. Cu atat mai mult in Romania. Teoretic, singurul loc unde proiectul s-ar fi putut realiza era o ruina pe care scria Institutul de Cercetare pentru Fizica Nucleara. In fapt, imaginea deplorabila a intregii cercetari romanesti proiectata pe o cladire. Era primavara lui 2004 cand Nicolae Victor Zamfir, profesor doctor la Universitatea Yale, si fost angajat al institutului, se intorcea din America in vacanta de paste, si vedea cu ochii lui cum a disparut, la propriu, primul sau loc de munca.
Nicolae Victor Zamfir, director general ELI-NP: „Era deplorabil, era dezastruos. Cladirile erau dezastru, jumate erau deja cu acoperisul cazut. M-am dus la toaleta si a trebuit sa imi suflec pantalonii, pentru ca erau niste caramizi pe care calcam ca sa ajung la toaleta”
A acceptat fara nicio ezitare provocarea de a prelua conducerea institutului, lasand in urma America si o cariera stralucita in cercetare de peste 14 ani. In ziua in care si-a luat in primire biroul cu vedere spre boscheti, a inteles ca, ce se intamplase aici, in lipsa lui, era ceva mai mult decat ruinarea unei cladiri. Era de fapt disparitia unei specii - cercetatorii din generatia lui si din toate celelalte generatii care au venit dupa el. Dupa '90, tara pierduse, si brevete, si cladiri, si oameni - vreo 15 mii de creiere luminate, care fugisera incotro vazusera cu ochii, prin straini, ca sa castige o paine si sa inoveze pentru altii ce n-au putut sa inoveze la noi. 15 mii, adica jumatate din breasla cercetatorilor Romaniei .
A inteles rapid ca aici doar o idee revolutionara si o finantare bogata puteau salva de la moarte institutul si putinii lui cercetatori. A inceput, deci, sa caute solutii. Si, patru ani mai tarziu, intr-o zi ploioasa de toamna, in Franta, i s-au deschis ochii. In 2008, comunitatea stiintifica europeana s-a intalnit de urgenta, la Paris, pentru a pune la punct detaliile celui mai mare si mai scump proiect de cercetare in domeniul laserelor din istoria Uniunii Europene. Exista ideea senzationala a profesorului francez, un buget halucinant de peste 300 de milioane de euro, o groaza de cercetatori care isi doreau proiectul asta in tara lor si un individ enervant de insistent care tot batea cu pumnul in masa - "laserul se va face in tara mea!" . Tara era Romania, iar individul Nicolae Victor Zamfir - extrem de apreciat in lumea stiintifica dar deloc inteles in demersul lui.
Toata lumea stia ca Romania nu mai are nimic - nici centre de cercetare si nici cercetatori - ai nostri erau deja raspanditi prin toate laboratoarele lumii. Dar, ca sa nu-l jigneasca pe Zamfir, colegii straini s-au facut ca nu aud propunerea lui. Iar el a venit cu argumentul imbatabil - Romania are ce n-are nimeni: o traditie veche si in fizica nucleara si in domeniul laserelor.
Discutiile in contradictoriu au fost lungi si dure si pe parcursul lor au aparut tot felul de obstacole. Probabil nu vom sti niciodata cat de greu i-a fost profesorului Zamfir sa se lupte si cu oamenii de la masa negocierilor, si cu mentalitatile, dar si cu orgoliile lor. Romania avea pentru prima data ocazia sa intre in rand cu lumea, si odata cu asta, cercetatorii nostri ar fi putut, in sfarsit, sa se intoarca acasa, pe salarii ca in Vest. Doar ca reprezentantii tarilor din vest n-ar fi fost de acord nici in ruptul capului. Doar ei impusesera o lege nescrisa: ca salariile celor din est, sa fie mai mici decat cele din vest. Altfel, ar fi riscat sa ii piarda pentru totdeauna pe romani, iar marile centre de cercetare sa ramana, de fapt, fara mintile geniale care le-au adus faima. O spune cu amaraciune chiar ministrul Cercetarii din Romania.
Dar pana la urma, profesorul Zamfir i-a convins. Pentru prima data in istoria sa moderna, Romania avea nu doar un proiect de cercetare, ci si unul de tara: ai nostri se intorceau acasa iar ai lor plecau de acasa si se instalau la Magurele. Romania devenea astfel capitala mondiala a cercetarii de top, avand la Magurele cel mai performant echipament proiectat sa schimbe soarta omenirii atat in medicina, constructii, energia viitorului si a calatoriilor in spatiu.
In 2013 a inceput constructia cladirii si brusc, locul napadit de buruieni si dezinteres national, se transforma in ceva ce nimeni nici macar nu indraznise sa isi imagineze - o platforma imensa, ca un fel de constructie intergalactica, facuta sa reziste celui mai puternic cutremur de pe pamant.
Iar cand cladirea a fost gata, si laserul a fost testat, pana si cei mai pesimisti oameni de stiinta care au pus la indoiala teoria indrazneata a profesorului francez, au fost nevoiti sa admita ca imposibilul poate deveni posibil.
Lumea stiitifica era permanent cu ochii pe ce se intampla in Romania, la Magurele, mai ales datorita beneficiilor pe care aparatura de aici le poate avea in medicina. Laserul de mare putere ar anihila tumori canceroase fara niciun fel de efect secundar, asa cum se intampla in cazul terapiilor clasice. In plus, deseurile radioactive, o alta problema grava cu care se confrunta omenirea, ar fi neutralizate cu ajutorul acestui laser. Forta generata de aparatura ne poate duce cu gandul la ceva stiintifico fantastic, dar este cat se poate de reala si cat se poate de aproape de noi.
DR. Ioan Dâncuș, seful grupului de cercetare lasere, ELI-NP:„ E vorba de a zecea parte din puterea Soarelui care ajunge pe pamant. E cel mai puternic laser din lume la momentul acesta, avem o responsabilitate enorma fata de comunitatea stiintifica ca sa-l utilizam in scopurile cele mai bune.”.
Iar comunitatea stiintifica si-a adunat cele mai bune creiere si cele mai puternice voci ca sa gaseasca cele mai importante beneficii ale acestui laser si, de ce nu, chiar mai mult decat atat. Sa treaca, deci, la nivelul urmator. Sa afle cum s-a format lumea in care traim si sa reconstituie fix acel moment al Bing Bang -ului. Pentru asta mai era nevoie, pe langa laserul deja existent, de un alt echipament unic in lume, numit sistemul Gama.
„Sistemul Gamma e un alt sistem de lumini extreme, Gamma e tot lumina, dar invizibila, e lumina care are energie mult mai mare decat energia luminoasa”, spune directorul general.
Cercetatorii cred ca cionirea dintre aceasta lumina invizibila Gama si un fascicul laser ar da nastere unor energii care ar putea recrea, in laborator, primele scene din prime secunde de existenta a Universului.
Pentru ca desigur, se intampla in Romania si la noi, orice poveste cu final previzibil fericit se termina imprevizibil si prost. In cazul de fata, la mijloc e un consortiu format din mai multe firme straine - EuroGammas, coordonat de Institutul de Fizica Nucleara din Italia, omologul celui de la Magurele. El trebuiau sa livreze si sa asambleze la noi in tara sistemul Gama. Romanii au facut comanda, au livrat banii in cont si au asteptat curierul. O luna, doua, noua...
Nicolae Victor Zamfir, director general ELI-NP: „Aproape un an de zile au refuzat sa duca componentele care noi le platisem, erau ale noastre si erau date in custodie. Din oarecare motiv, nu voiau sa le aduca. Chiar in momentul acela, cu ministrul Cercetarii din acel timp, am luat hotararea sa trimita o misiune de control, sa vedem daca ele mai exista, pentru ca daca ei nu mai raspundeau sa le aduca, aveam grija daca cumva le-am dat in custodie si ele nu mai exista, platindu-le cu 30 de milioane de euro.nDeci, nu le-am gasit chiar pe toate, am facut notificari foarte dure, nu mai erau la locul unde le lasasem. Era un loc in Franta unde nu le-am gasit, nu stia nimeni unde sunt. Nici astazi nu s-au adus toate”.
Italienii au recunoscut ca au intarziat livrarea echipamentelui, dar nu din vina lor, ci tot a romanilor. Ei au pus la dispozitie, pentru acest echipament, o cladire prost construita - podeaua nu e plana, scarile de evacuare nu corespund, iar incaperile nu sunt suficient luminate. In fata acestor argumente, directorul general de la Magurele a ramas fara grai. Italienii si-au dat si ei acordul in privinta planurilor de constructie, au avut si ei reprezentanti, alaturi de multe alte state, care au monitorizat constant santierul si, mai mult, au asistat si ei la receptia cladirii.
Ionel Andrei, director Controlul Calității și Supravegherea Implementării proiectului ELI-NP: „Exista toate sistemele necesare pentru care cladirea a obtinut autorizatiile impuse de lege, din partea autoritatilor in ceea ce priveste protectia necesara.”
Astazi, neintelegerile au ajuns pe mesele instantelor de judecata, contractul cu italienii a fost reziliat, iar proiectul de la Magurele se poate termina asa, brusc, stupid si inexplicabil, cu un mare esec. Iar noi sa ramanem, din nou, in istorie tot ca tara care putea sa aiba totul si s-a ales cu nimic. Termenul de implementare asumat in fata Uniunii Europene nu mai poate fi respectat, iar banii, inclusiv cei pentru salariile sutelor de cercetatori venitti din toata lumea la Magurele, ar putea sa fie taiati. Romania ar piarde astfel singurul proiect de tara si de cercetare functional din ultimii 30 si ceva de ani, lumea intreaga - posibilitatea de a descoperi raspunsuri si leacuri pe care le asteapta de cand se stie, iar noi vom ramane inca o data cu ochii in soare, repetand la nesfarsit povestea atator romani geniali si a marilor lor proiecte ratate.
Si in timp ce in Romania, cercetatorii se tot intreaba de ce, Italienii isi vad linistiti de treaba. Fara nici macar sa mimeze discretia, Institutul din peninsula publica pe propriul site un comunicat prin care anunta implementarea unui proiect, culmea, similar cu cel de la Magurele in care vor folosi, absolut intamplator, sistemul Gama. Exact! Echipamentul platit, care trebuia sa ajunga in Romania de doi ani. Romanii sunt de-a dreptul socati. Aici nu e vorba doar despre tara noastra - e vorba despre cuvantul dat in fata unor colegi de breasla, de angajamentul contractual in fata Uniunii Europene si, in final, de respectul fata de intreaga lume stiintifica.
La 100 de kilometri de Bucuresti agonizeaza ramasitele uneia dintre cele mai valoroase comori pe care le-a avut Romania. Este Statiunea de Cercetare Legumicola Buzau, cunoscuta ca "Experimentala" - prima si cea mai mare statiune de cercetare agricola din tara, locul de nastere al legumelor pur romanesti, seiful in care s-a aflat, odata, ADN-ul nostru gastronomic. Un institut etalon, cu o suprafata de peste 500 de hectare si o istorie de mai bine de jumatate de secol. In laboratoarele si serele de la marginea orasului, cercetatorii de varf ai Romaniei au creat, omologat, pastrat, ameliorat si plantat, decenii la rand, semintele celor mai puternice branduri romanesti: aici a aparut tomata gustoasa romaneasca, aici a fost cultivata intaia oara varza crocanta de Buzau, aici a prins fir ceapa aurie de Buzau. Pe scurt, un tezaur genetic national care, de-a lungul istoriei, a dat lumii intregi gust si culoare, iar tarii, bunastare si valoare.
Se intampla in urma cu fix 33 de ani. Pe atunci, Costel Vanatoru pasea increzator in serele de la Buzau si in randurile miilor de cercetatori romani din domeniul agricol. O armata de oameni in halate albe care umpleau institutele stiintifice de top si munceau non-stop. Iar Romania facea progrese de invidiat: ingrosa randurile cercetatorilor, isi punea la adapost semintele romanesti si breveta pe banda rulanta soiuri noi de legume si fructe, rezistente la conditii extreme.
Costel Vânătoru, cercetător stațiunea legumicolă Buzău: „Constituiam un pericol pentru marile puteri ale Europei si ale lumii. Reusisem sa comasam suprafete mari de teren, reusisem sa aprofundam domenii de cercetare, sa creem institute de cercetare pe domenii, ne-a prins revolutia cu peste 100 de institute si statiuni de cercetare si cu peste doua sute de mii de hectare destinate cercetarii”.
Dar, dupa 1990 si decenii de rezultate remarcabile, a inceput dezastrul. Mai intai, au fost taiate salariile angajatilor. Apoi, rand pe rand, au inceput sa dispara statiunile si institutele de cercetare. Costel Vanatoru se uita in jur si nu intelegea ce se intampla. Pana intr-o zi, cand a aflat ca, de fapt, la mijloc era un plan, decis undeva, de sus, de cineva, de si mai sus, de a se pune cruce cercetarii agricole romanesti.
„La toate sedintele la care mergeam, auzeam acest lucru - cercetarea trebuie reorganizata. Si, practic, in timp, am inteles ce inseamna termenul de reorganizare in Romania. Inseamna desfiintarea cercetarii”.
In zadar a strigat Costel Vanatoru: "Opriti distrugerea!", sperand ca va salva macar "Experimentala". Statiunea de la Buzau a cazut si ea in malaxorul taios si nemilos care a tocat o tara intreaga si marile ei centre de cercetare. In anii care au urmat, rand pe rand, baieti destepti, functionari publici si rechini imobiliari au sfasiat din "Experimentala" cat au putut.
Hectare intregi din cel mai fertil sol al statiunii, pe care se aflau culturile rare cu seminte romanesti, au fost confiscate ilegal. In locul recoltelor au aparut, peste noapte, cartiere de blocuri, vile si supermarketuri. Astazi, dupa un macel de 30 de ani, statiunea de la Buzau a pierdut 80 la suta din cele peste 500 de hectare de teren arabil pe care le avea. Si pe langa teren, a mai pierdut ceva: semintele si soiurile romanesti pe care generatii intregi de cercetatori le-au inventat si s-au chinuit sa le pastreze intacte. In timp ce cativa romani isi numarau milioanele din conturi, strainii adunau semintele de plante romanesti pe care noi, practic, le aruncam in vant. Ei au inteles cat sunt de valoroase. Noi, abia acum intelegem ce-am pierdut.
Costel Vânâtoru: „Asa se face ca noi nu am mai gasit o samanta de ceapa de Buzau, deci cunoscuta ceapa de Buzau, autentica, aurie de Buzau, nu am gasit-o in Romania, nu am gasit-o la nicio banca de gene din europa, si am gasit-o la Departamentul de Stat pentru agricultura al SUA si dupa un an de zile de adrese, de documente, de schimburi de corespondenta, am reusit sa aduc acasa 50 de seminte de ceapa de Buzau, dar, atentie, ca am primit si doua documente insotitoare. Unu, ca semintele sunt libere de orice control, ca asa se face cand se transfera un material genetic, dar al doilea document, zic eu usor jignitor pentru noi, pe care scrie ca ne da dreptul sa utilizam cele 50 de seminte de ceapa de Buzau. Deci, este oarecum trist pentru noi, ca romani, sa primesti acasa 50 de seminte pe care scrie, Romania, de Buzau, si sa spuna ca ai dreptul sa utilizezi aceste 50 de seminte”.
La marginea statiunii, se inalta timid, din pamant romanesc, cateva fire de planta verde pe care scrie, ironic, "ceapa aurie de Buzau America"... E cuprins aici, intr-o singura imagine, tot macelul din cercetarea romaneasca si confirmarea, daca mai era nevoie, a faptului ca istoria se repeta la nesfarsit: inventiile noastre ajung la straini. Chiar si atunci cand e vorba de soiuri cat un brand de tara.
Noi nu am stiut sa ne protejam nici semintele si nici interesele. In 2017, Curtea de Conturi a Romaniei, a publicat documentul care confirma proportiile catastrofei: jumatate din statiunile si institutele de cercetare agricola au disparut. Si odata cu ele si 130 de mii de hectare de teren pentru experimente agricole. Asa am pierdut si cercetatori si soiuri autohtone. Astazi, in serele din tara, pe tarabele din piete sau in supermarketuri, doar cinci la suta din rosiile numite romanesti sunt cu adevarat romanesti. Desi crescute in pamantul tarii, ele provin din seminte de import. Asadar, originile lor sunt in cine stie ce sera din Spania, Olanda sau China. Dragos Frumosu, presedintele Federatiei Nationale a Sindicatelor din Industria Alimentara, crede ca acesta este rezultatul anilor de exterminare a cercetarii romanesti.
Din drag de tara si cercetare, Costel Vanatoru nu s-a dat batut. S-a inchis in laboratorul sau modest de la Buzau si s-a apucat de treaba. A reusit sa refaca o mica parte din patrimoniul genetic autohton si sa redea tarii gustul rosiei romanesti de odinioara.
Dar ranile lasate adanc in statiunea de la Buzau sunt mult prea mari ca sa poata fi vindecate de un singur om. Cladirea are nevoie de reparatii urgente, in sere, iarna e frig si ingheata rasadurile, iar vara ploua si se ineaca recoltele. Dar Costel Vanatoru nici nu spera la bani de investitii. A invatat, alaturi de colegii lui sa se descurce cum poate, si sa se multumeasca pana si cu faptul ca dupa multi ani isi primesc si ei, in sfarsit, salariile.
Costel Vânătoru: „Singurul ministru care a trecut pe la aceasta unitate de cercetare a fost ministrul Daea, care a venit acum un an si ceva si i-am aratat dezastrul de aici, i-am aratat ce putem face, si a facut un lucru minunat, adica, in regim de urgenta, a dat o Hotarare de Guvern pentru aceasta unitate, pe baza careia putem sa primim si noi salarii de la bugetul de stat. Daca nu venea, probabil ca aceasta unitate nu mai exista”.
La fel cum nu ar mai fi existat nici Institutul de Cercetare pentru Viticultura si Vinificatie de la Valea Calugareasca, din Prahova, singurul de acest fel din tara. Pe vremuri, pe dealurile de aici se intindea cea mai mare, mai veche si mai diversificata colectie de soiuri romanesti de vita de vie. Practic, aici s-au semnat certificatele de nastere ale vinurilor traditionale romanesti care au facut Romania cunoscuta pe tot mapamondul. Si au facut tot mapamondul sa vina in pelerinaj in Romania.
ION MARIAN, DIR. ICDVV VALEA CALUGAREASCA: Au fost foarte multe vizite, dintre cele mai reprezentative a fost vizita presedintelui Nixon, al Statelor Unite, presedintele Fidel Castro, de doua ori a venit aici, si foarte multi, in special oameni de stiinta si presedinti de academii agricol.
Calitatea vinului obtinut in laboratoarele de cercetare de la Valea Calugareasca a propulsat Romania pe un fruntas loc cinci in elita viticola a lumii. Atat de bine isi faceau treaba sutele de angajati ai institutului. Insa, spre deosebire de statiunea de cercetare legumicola de la Buzau, aici istoria a fost mult mai crancena.
Astazi, culturile de vita de vie nu mai sunt asa bogate, dupa ce dealuri intregi au fost retrocedate, nu se stie cum, nu se stie cui. Crama institutului de stat a fost sechestrata pentru datoriile acumulate de o institutie, tot a statului.
Ion Marian: „A fost o perioada, cam din 2001, cand statul n-a alocat un leu pentru cercetarea viticola. Ati adus bani de-acasa? Da, bineinteles, da. (rade) E incredibil dar asa au facut toti directorii de unitati, pare incredibil nu? In foarte multe cazuri, trebuia sa aduci bani de-acasa, ca unitatea nu avea bani in momentul ala. Si iti recuperai banii ulterior, daca ti-i mai recuperai pe toti.”
Si au reusit, in felul asta, sa mai tina in viata un simulacru de institut, cat sa mai avem noi ce filma astazi si cat sa mai ramana, totusi, o samanta din care sa poata renaste, vreodata, gloria de alta data. Este, din nou, varianta optimista. Realitatea a demonstrat ca nu se intampla asa. Costin Francu ar putea depune marturie. Ar putea scrie si un roman, dar s-ar putea sa dea faliment si cu cartea, asa cum a dar si cu afacerea. Totul a pornit de la o idee geniala si o investitie de cateva milioane de euro. Bani adusi de-acasa.
Costel Frâncu, inventator: „Intotdeauna am cautat sa fiu primul. Intotdeauna am cautat sa fac ceva ceea ce altii n-au facut. Intr-un fel, din cauza asta, nu am copiat business, am inventat business”.
Business-ul lui ar fi putut sa propulseze Romania direct pe harta energetica a viitorului planetar si ar fi putut sa schimbe odata pentru totdeauna imaginea cercetarii romanesti. In 2017, cand l-am intalnit prima oara, la fabrica lui din Sacele, Brasov, inca mai functiona o tehnologie de-a dreptul revolutionara. Printr-un proces sofisticat de gazeificare si un secret stiut numai de Costin Francu, inventatorul roman reusise sa transforme deseuri, adica gunoiul pe care il aruncam noi la tomberon, in combustibil FARA NICIUN STROP DE POLUARE - adica, fara ardere, fara noxe care sa iasa pe cos, fara nori negri si grosi, fara pericol de imbolnavire ori intoxicare.
Americanii fac cherosen din plante, noi l-am fi facut din muntii de gunoaie care sufoca lumea. Vestea ca un inventator roman a gasit reteta combustibilului din viitor s-a raspandit pe Glob cu viteza luminii si, ca sa vada cu ochii lor ca nu sunt doar vorbe goale, la fabrica de la Sacele a inceput pelerinajul.
Asa au descins in Romania si reprezentantii celor mai mari companii de profil din lume. Si cand au vazut minunea lui Costin Francu, cu o mana s-au inchinat si cu alta au semnat pe loc un contract de asociere cu romanul nostru.
Prin urmare, Costin Francu era pe cale sa devina celebru, inventia lui istorie, iar Romania, Dumnezeul planetei - sa se laude cu faptul ca scapa lumea si de gunoaie, dar si de criza iminenta a combustibililor. Doar ca in Romania, pana la Dumnezeu, te mananca sfintii din institutiile de stat. Ca sa porneasca afacerea in colaborare cu strainii, Costin Francu avea nevoie de o autorizatie de mediu, care, pentru o asemenea fabrica precum cea de la Sacele, ar fi presupus conditii stricte de monitorizare la cos.
„Monitorizarea la cos inseamna un analizor de gaze, pus pe gazele arse si care iti masoara noxele din gazele arse. Ori, daca eu n-am cos, monitorizam ce? Si, atunci, domnii de la Agentia de Mediu au zis, hai, dom'le, termina cu chestia asta, faci tot timpul pe desteptul, ca esti tu destept, ca n-ai cos, fa un cos si gata! Interesant... Ok... Unde? Ca instalatia mea e asta, v-am aratat-o, n-am cos... hai, dom'le, fa un cos, undeva, in curte, nu conteaza... Si atunci, pentru ca am un defect, sunt inginer de aviatie si respect proceduri, i-am invitat pe domnii de la Agentia de Mediu, ok, facem un proces verbal si stabilim locul, unde. Si eu va fac un cos unde spuneti dvs, dar nu as vrea sa vina Garda de Mediu dupa aia sa ma controleze, sa zica ca n-am facut bine si ca sa n-avem vorbe, facem un proces verbal impreuna si eu fac cosul. Si am facut cos, in curte! Aici e instalatia de gazeificare si eu am facut un cos, aici, in curte, in curte la mine, asa, un cos, acolo. Vorbesc serios”, spune el.
Si nu doar ca a facut un cos inutil, prin care nu trecea nimic, ci a fost obligat sa cumpere si o instalatie usturor de scumpa de monitorizare a noxelor care ies din cos. Doar ca din cos nu ies noxe. Tocmai asta era ineditul inventiei.
„M-a costat 150 de mii de euro, am facturi, am adus din Germania cea mai moderna instalatie de monitorizare la cos existenta in tara. Pentru un cos facut in curte, prin care nu trecea nimic. Bineinteles ca echipamentul de gazeificare nu masura nimic, ca daca nu trecea nimic prin cos, ala ce dracu sa masoare, nu masura nimic. I-am chemat din nou pe domnii de la mediu si le-am zis, domnilor, avem o problema! Ia uite, ce sa vezi, nu masoara, cel mai destept echipament, nou, in garantie, poftiti documentele, ia, spuneti-mi ce facem? Si domnii de la mediu au zis, dom'le, baga, dom'le ceva pe teava aia, sa treaca. De acord, spuneti-mi ce? N-am cos, ce sa bag acolo, ca ce bag pe acolo, se duce afara si pierd energie, nu puteti sa-mi luati energia, ca eu am facut o investitie privata, aici, totusi... ”
Si, in timp ce al nostru se lupta in tara lui cu morile de vant, in strainatate, cei doi monstri din petrochimie care asteptau un semn din Romania, incepeau sa isi piarda rabdarea. Ca pana la urma, sa renunte. Si uite asa, inca o idee inovativa a unui roman disparea incet, dar sigur. Pentru ca in Romania, a inteles ulterior si Costin Francu, nu trebuie sa cercetezi.
Astazi, Costin Francu a pierdut si banii, si fabrica, ajunsa la un executor, si contractul cu strainii si familia.
„Am divortat ca nevasta mea nu a putut sa inteleaga de ce am aruncat pe fereastra banii aia. Eu stau intr-un apartament la bloc. Iar acum daca am intrat in faliment, stam si fara salariu. Si pentru ca nu muream mai repede, mi-au pus si poprire pe pensie si imi iau jumate de pensie. Intre timp incerc sa imi gasesc de lucru in alta parte, daca mi-oi gasi, daca nu, asta e, traiesc greu din jumate de pensie. Deci, eu nu am cerut bani statului roman sau Uniunii Europene, ca vad tot felul de reclame, ai o idee de cercetare, iti aducem bani europeni, nu, dom'le, eu am zis pe banii mei. Pentru Romania ar fi insemnat... mi-e greu sa apreciez, ingrozitor de multe locuri de munca. Pentru ca in mare parte din echipamente le faceam aici. Deci, nu vorbesc de orgolii si trebuia sa vina neamtul sa pupe mana si sa ia tehnologie din Romania”.
Singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni lui Costin Francu e ideea lui geniala, pe care, spera el, o va implementa la altii acasa, caci la el acasa nu a fost lasat. Iar noi, probabil, vom urmari atunci la televizor o stire de ultima ora despre cum o alta tara a reusit sa transforme gunoiul in combustibil.
Pentru ca asa a stiut acest stat sa isi trateze cercetatorii - ingropandu-i in datorii, birocratii, dosare penale si multa uitare.