În Premieră. În căutarea țării pierdute

Era început de an 1990. Zgomotul împușcăturilor de la Revoluție încă ne rasuna în urechi. Încercam să ne obișnuim cu ideea că vom fi liberi și ne imaginam, cum vom trăi, în scurt timp, într-o Românie occidentală. Occidentul se uita și el la noi, admirativ și curios. Iar când cortina de fier a căzut cu adevărat, am lasat să se vadă asta... Un secret rușinos, ținut foarte bine ascuns sub preș de către comuniști, imaginile unor copii, contorsionați de boli, înfometați, ținuți în condiții mizere în Orfelinatele lui Ceaușescu, au arătat lumii întregi dimensiunea reală a dezumanizării unei nații. Impresionați, americani, italieni, spanioli, francezi au năvălit în aeroporturi cu destinația România pentru ne salva orfanii. Au fost luni de zile în care Aeroportul Otopeni era o forfotă generală de oameni de toate națiile, care părăseau în graba țara noastră cu un singur bagaj, un copil cu nume românesc.

Ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai mare operațiune de salvare a orfanilor noștri, s-a transformat în, probabil, cea mai mare rețea de trafic cu copii noștri. Adevărul avea să iasă foarte tărziu la iveală, și asta după ce tot străinii s-au sesizat. Noi nu știm nici azi ce s-a întâmplat de fapt cu acei copii. S-au dezvoltat adevărate rețele care aveau încrengături peste tot, de la înalți oficiali ai statului și politicieni, până la asistente medicale din dispensare și șoferi de taxi care făceau liste cu cine are prioritate și ce fel de copil dorește: ați vreau unul blond, cu ochi albaștri, sănătos, nou născut? Avem. Și dacă nu avem, facem rost. Contra cost, evident. Cererea devenea tot mai mare iar oferta, "marfa" din orfelinate, deja nu mai era suficientă. Trebuia diversificată că să mulțumească toți clienții. Și să nu se strice piața.

Nu mai conta că era vorba de un copil care nu venea din orfelinat, sau pe care părinții nu doreau să îl dea spre adopție. „Au fost trimiși la graniță pur și simplu. Ca și cum ar fi săpun”. Cuvintele baronesei Emma Nicholson ne dau fiori. Mai ales că ele vin din gura unuia dintre cei mai respectați politicieni ai Regatului Britanic, fost raportor al Uniunii Europene pentru Romania. Țineți bine minte aceasta cifră. 30 de mii. 30 de mii de copii au fost trimiși peste graniță că niște pachete de săpun pe care nici măcar nu mai scria "fabricat în România". 30 de mii de copii care nu au fost dați spre adopție, ci vânduți. Iar despre mulți dintre ei, azi, nu se mai știe nimic. E timpul ca lucrurile să fie spuse. Sperând că, măcar acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, cineva din această țară să le pună în ordine. Noi, nu am făcut decât să adunăm povesti și declarații exclusive, în premieră, într-un demers jurnalistic unic în România. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu orfanii României? Cum s-au terminat poveștile lor despre care cu toții credeam că au fost cu final fericit?

Aurelian a fost născut acum 32 de ani în Romania. Unul dintre primii copii care au ieșit din tara, la începutul lui '90, în urma unei proceduri de adopție care a rămas până azi învăluită în mister și din care lipsesc foarte multe piese de puzzle. Unul dintre acei copii care a devenit adult intrebandu-se mereu - cine sunt eu, de fapt? Cine mi-a decis mie soarta? Și de ce? Aurelien nu e nici de departe povestea de succes a unei adopții internaționale. Din contra. E dovada că cineva s-a jucat cu viețile unor copii nevinovați facandu-i să creadă că, de fapt, ei au fost salvați. „Am 2 variante în care să văd viața, fie că am trăit 3 abandonuri, fie că am fost salvat de 3 ori. Și prefer să spun că am fost salvat de 3 ori. Dar asta mi-a luat mult timp, să gândesc așa”, ne povestește băiatul.

Exact în ziua în care împlinește 32 de ani, Aurelien decide că a venit momentul să înfrunte demonii trecutului și se întoarce în țară din care a plecat la începutul lui '90. Nu i-a povestit nimeni, nimic, niciodată. El a știut doar atât „de când eram foarte mic am știut că sunt adoptat” Totul a început în primele zile ale lui 1990. Un domn pe nume Armand Venet, sosea la Brașov cu un camion încărcat cu "ajutoare", însoțit de o vecina de-a să, româncă. „Ne-am așezat la masă toți, noi eram aici, dl primar la dreapta mea și la dreapta primarului era tatăl lui Aurelian. Pe la mijocul mesei zice știți ce, eu aș fi foarte interesat să adopt un copil. A revenit cu o fotografie. Erau 2 copii fotografiați și zice am de ales intre doi. În 15 zile s-a întors la brașov și l-a ales pe aurelian” povestește Iulia Rivoire. Atât de simplu. Ca atunci când vrei să iți cumperi un cățel sau o pisica. Trebuia să fie drăguți. Aurelien se numea atunci Andrei Ionut, încă nu împlinise 3 ani și "locuia" într-o casă de copii din Brașov. Nu are nicio amintire din acea perioadă. În mintea lui, viața i-a început într-o casă cu grădină undeva la nord de Lyon, unde avea un cățel, mergea la călărie, și țoață lumea îl striga Aurelien.

A avut o copilărie bolnăvicioasă și apoi o adolescență agitată care s-a terminat brusc, într-o seară, când tatăl lui adoptiv n-a mai venit să îi spună noapte bună, ci s-a sinucis. Aurelien avea 20 de ani. Și devenea pentru a doua oară orfan. În plus, era, legal tutorele surorii sale mai mici, adoptată din Franța. Acela a fost momentul în care, căutând dosarul ei de adopție, a dat, pentru prima dată de al lui. Și a văzut, șocat, detalii dintr-o viață care era, parcă, a altcuiva, și care îi fusese ascunsă intenționat. „Mi-au spus mereu că numele mamei mele nu exista că scrie un X în dreptul numelui ei și nu înțelegeam. Am început să citesc documentele romanești și am avzut că aveam un nume și un prenume, mai departe printre harți mi-am dat seama că aveam și un nume și un prenume al mamei biologice. Tot atunci a văzut că avea două certificate de naștere. Unul din 1987, în care scria că s-a născut la Brașov, unul din 1990, imediat după adopție, în care locul nașterii era Franța. Printre harții îngălbenite de vreme găsește și o înștiințare din partea statului francez conform căreia adopția sa nu ar fi fost legală. Deși, există și acordul scris al mamei naturale.

Cu toate numele și adresele adunate din acest dosar, Aurelien sosește la Brașov. Ca să afle cine e el, și cum a plecat de aici. Îl vom însoți în acest demers în care Aurelien pășește cu teamă pentru că nu știe pe nimeni aici, nu cunoaște nici limba, nici locurile. În buzunar are 2 adrese. Una din actul semnat de mama lui, prin care aceasta își dădea acordul pentru adopție. Alta, din cartea de telefon, unde găsise o singură persoană cu numele ei. Ajungem la apartamenutl bunicii, unde vede pentru prima oară o poză cu mama lui. E prima oară când îi vede chipul mamei. E o fotografie mică, alb negru. Și probabil așa arăta mama lui atunci când i-a dat viață. Aurelien e copleșit. Nu poate să mai scoată niciun cuvânt. Cu imaginea aceasta rămâne la finalul unei întâlniri îndelung visate.

Despre mama lui n-a reușit să afle mare lucru. E plecată din țară, i-a spus bunica. Nu prea țin legătura, n-au mai vorbit de ani de zile. În inima lui e parcă mai multa furtună. I s-a confirmat practic doar că viața lui aici a început. Dar ce s-a întâmplat după aceea tot nu îi e clar. După două ore petrecute cu bunica, Aurelien se simte că și cum ar fi coborât dintr-un carusel. E bulversat și în continuare rătăcit. Și nu știe încotro să meargă să își găsească totuși mama. A doua zi, decide să ceara ajutorul statului roman, trimite un formular către Autoritatea Națională pentru Adopții, însoțit de toate documentele sale. În timp record, după numai câteva zile, e chemat la București. În documente, mama figurează cu domiciliul în Romania. Dar asistentul social care i-a bătut la ușa a aflat de la vecini că femeia e plecata de 7 ani în Marea Britanie, împreună cu 2 copii și 2 nepoți.

Aurelien este acum doar la un apel distanță de femeia care i-a dat naștere. A visat atât de mult la acest moment, dar acum, cu numărul ei de telefon în față, nu știe cum să reacționeze. Îi e teamă și ne roagă pe noi să facem ceea ce el încă nu poate. Noi sunăm. „ Spuneți-i că-l iubesc. Aștept să ne revedem și o să-mi cer scuze o să-i povestesc totul dar să aibă încredere că mami nu-l minte. Atât am să-i spun” ne apune mama lui. Încă nu poate să vorbească. Dar e pregătit să asculte. Și pentru prima dată, și noi, și el, aflăm adevărul mamei despre cum a devenit copilul ei orfan, iar mai apoi fiul altor părinți, fară că ea să știe. Tot ce își aduce aminte e că, mamă singura fiind, cu încă un copil mic acasă, a fost nevoită să îl ducă pe Andrei, o vreme, la creșă săptămânală, ceva obișnuit în comunism, unde părinții își puteau lasă copiii de luni până duminică. Oamenii numeau asta, leagăn deși era cu totul diferit de un orfelinat, copiii erau în îngrijirea statului dar părinții îi puteau lua acasă oricând. Mama n-a mai fost lăsata să intre în "leagăn". Și nimeni, niciodată, nu i-a mai spus nimic despre băiatul ei, Andrei Ionut, care împlinise intre timp 2 ani și jumătate. Nu avea de unde să știe că în acte ea nu mai era mama lui. În 20 octombrie 1987 se năștea la Brașov Chindea Andrei Ionut. Conform altui document, în aceeași zi, dar în alt oraș, din alta țară, venea pe lume Venet Andrei Ionut . Nașterea fiind înregistrată, 3 ani mai tărziu, la Brașov. Ambele documente sunt eliberate de către statul român. Același stat care îi emite și primul pașaport din viață în care scrie foarte clar că băiatul firav care trăise până atuni într-un cămin din Brașov era născut, de fapt, în Franța. Și, cel mai important, toate aveau la bază un act esențial prin care mama renunță de buna voie la propriul copil.

Aurelien e în stare de șoc. Daca e adevărat ce spune această femeie, că nu a vrut niciodată să îl dea și că nu a știut ce semnează, înseamnă că toată viață lui a fost o minciună. Și pentru prima data durerea lui prinde glas. Multiplicați povestea lui Aurelien de mii de ori și veți avea adevărata imagine a copiilor orfani "salvați" prin adopție din Romania. Altcineva a câștigat de pe urma lor. Cei care i-au făcut adoptabili, și i-au mințit pe părinții lor naturali că sunt prea bolnavi și nu are sens să își complice existența cu ei, că vor muri. Cei care au pus sub nasul mamelor hârtii din care ele nu înțelegeau nimic dar le semnau. Cei care au profitat de emoții sau neștiință pentru un pumn de bani sau cine știe ce alte avantaje. Și au continuat, în felul asta, în anii de după căderea comunismului, ceva ce nici macar comuniștii nu mai vroiau să facă. Să vanda copiii acestei țări. Dar după Aurelien sigur au mai urmat și alții. Nu mai avem de unde să știm cine sunt și ce s-a întâmplat cu ei. Nici despre Aurelien n-am fi aflat nimic dacă n-ar fi venit el singur, să își caute trecutul încâlcit în niște acte dubioase. Daca n-ar fi insistat el să vorbească personal cu mama naturală, și să afle că de fapt ea nu a semnat nimic.

Aurelien n-a fost niciodată orfan, și nici n-a fost abandonat într-un leagăn. Cu toate acestea, în câteva săptămâni, a devenit, cu acte în regula, copilul alcuiva din altă țară. România anilor 90 găsise metode prin care traficul de copii căpăta forme legale și se făcea la vedere. În modul cel mai șocant cu putință. Atunci, în primii ani de după 90, în goana nebună a străinilor după copii și a românilor după bani, se ajungea, de multe ori, la situații extreme, greu de imaginat.

În urmă cu 4 ani, groparul Costel Avram începea în acest loc, dintr-un cimitir al unui sat vâlcean, o nouă zi de lucru. Aparent obișnuită. Trebuia să pregătească groapa pentru un consătean. Ultima dorință a răposatului fusese să fie înmormântat în același loc cu fiica lui Flori, moartă acum 23 de ani, când era un copil de 5 ani. Dar în normțntul fetiței, nu era nimic. Bărbatul a simțit că-i stă inima în loc. De 20 de ani, de când face el meseria asta, n-a pomenit așa ceva. În stare de soc, familia a continuat înmormântarea bărbatului iar cele câteva obiecte găsite în sicriul mic al lui Flori, le-au îngropat mai la suprafață. În caz că vor avea nevoie anchetatorii, atunci când vor începe vreo ancheta. După 2 zile, își amintește groparul, cineva de la poliție i-a luat o declarație. Și asta a fost tot. Parcă cineva vroia cu tot dinadinsul să îngroape de tot și pentru totdeauna aceasta poveste care ascunde lucruri oribile, întâmplate în satul lor.

Cum a ajuns, la începutul anilor 90, Peșceana, o localitate săracă din Vâlcea, un fel de El Dorado pentru străinii în căutarea unui copil, încă nu e clar. Dar imaginile acelea, cu mașini scumpe, de la București, din care coborau domni la costum, români sau străini, în fața dispensarului din sat, au existat cu adevărat. La fel că tot angrenajul de rotițe prin care funcționa, că uns, un sistem nemilos. Asistenții medicali aveau deja lista pregătită , familii dezorganizate, sărace și cu mulți copii cărora li se făcea o propunere irezistibila: n-ați vrea să scăpați de o gura de hrănit? Exact cuvintele pe care le-a auzit și mama lui Flori. Ea nici nu a vrut să audă de așa ceva, desi avea doar 19 ani, 4 copii de crescut și un bărbat violent și bețiv. Discuția s-a oprit aici. Femeia și-a văzut de viață, necazuri și copii. La puțin timp, după o bătaie soră cu moartea, administrată de către soț, Maria a decis să plece de-acasă, la părinți, în Maramureș.

A luat-o cu ea doar pe Flori: era cea mai mică și mai mămoasă. La câteva zile, o mașină străină a oprit la poarta , și din ea au coborât o doamnă distinsă care nu vorbea românește și o doctoriță, care i-a dat o veste șocantă. „A venit din București că să-mi spună că fata are SIDA” A fost atât de bulversată încât nici nu s-a mai gândit, cine sunt femeile astea, cum au dat de mine, de când era Flori bolnava și eu n-am știut? A urcat cu ele în mașină și a plecat la București, ca să trateze copila. Dar, după ce a internat-o, mama a fost pur și simplu alungată din spital. N-a trecut mult, și soțul i-a trimis telegramă să se întoarcă acasă urgent: Flori murise în spital la București și urma să fie înmormântată cu sicriul sigilat. Pentru că era vorba de o boală gravă, contagioasă. S-a mutat undeva în județul Timiș, la aproape 400 de kilometri de Peșceana și nu n-a mai calcat niciodată pe acolo.

Avea să afle însă, că și dincolo de moarte, bărbatul care îi adusese numai necazuri, îi mai pregătise ceva. Sicriul fetiței ei, moartă acum 25 de ani, este gol. Copilul ei n-a fost niciodată acolo. Copilul ei, mai mult că sigur, trăiește, și-a spus femeia. Și abia atunci, punând cap la cap toate lucrurile, a realizat minciuna în care trăise atâția ani. Dar, mai grav, și-a dat seama că soțul ei a știut tot și a fost complice. După 23 de ani în care și-a plâns copila moartă, acum se roagă să o găsească undeva. Simte că nu vă putea pleca de pe acest pământ fără să o mai vadă o dată. Cazul Flori din Pesceana ilustrează foarte clar cum funcționa de fapt rețeaua: părinții saraci și cu mulți copii primeau propunerea. Dacă erau deciși, urma "vizionarea". Și apoi tranzacția. În câteva zile, copilul avea altă identitate și pleca, legal, peste hotare.

Daca părinții naturali se răzgândeau ori se lăsau mai greu convinși, peste noapte, copilul se îmbolnăvea brusc. Și aici intervenea ori varianta extremă, cum s-a întâmplat cu Flori care a fost, pur și simplu "omorâtă pe hârtie", ori șantajul emoțional - copilul e prea bolnav și singura lui șansă e adopția într-o țară în care poate fi operat. Niciun părinte, se pare, nu a rezistat în fața acestei motivații. Decât mort, mai bine al altcuiva. Toate cazurile acestea "medicale" treceau pe la dispensar unde, asistenții de la acea vreme, soț și sotie, știau tot ce mișcă în sat. Gurile rele spun că ei ar fi fost prima verigă a rețelei. Dar azi, refuză orice dialog pe această tema. Oricât de multă tăcere este în jurul acestui subiect, oricât de adânc or fi fost îngropate dovezile unor așa zise adopții, adevărul există undeva. Trebuie doar scos la lumină.

Noi am ajuns pentru asta în Olanda. Într-un loc pe care nu îl putem dezvălui, că să întâlnim unul dintre puținii oameni care a încercat să ne salveze copiii. Nu este român, dar a făcut un scop în viață din a opri traficul de ființe nevinovate. Roelie Post trăiește izolata într-un sat din Olanda. Și tot de-atunci echipa În Premieră încearcă să o convingă să ne acorde un interviu, dar aceasta a refuzat de fiecare dată, temandu-se pentru viața ei. Anul acesta a acceptat să vorbească spunând că România este pe cale să cedeze presiunilor privind reluarea adopțiilor internaționale. Pentru a o proteja, am decis să ne întâlnim la 100 de km de noua ei casa. Dar aici a găsit macar liniște. Și se simte în siguranță. După ani în care a fost urmărită, șantajată și a primit amenințări cu moartea, doar pentru că a încercat să afle adevărul. Și să îl spună de la cea mai înalta tribună a comisiei europene. În 1999 era un angajat cu statut special în cadrul unei, să-i spune așa, divizii speciale care încerca să ajute Romania să rezolve problema adopțiilor internaționale. Altfel, nu intra în UE.

La început, a crezut că munca ei va fi doar o formalitate. Va aduna niște date, le va pune într-un dosar, și le vă transmite mai departe superiorilor. Nu și-a imaginat că ea vă ajunge astfel în mijlocul celei mai bine organizate rețele de trafic de copii, în care statul roman era complice și partener de afaceri. Nici o clipă adopțiile internaționale n-au urmărit interesul superior al copilului. Ci interesele tuturor celor implicați în tranzacții. Spre Sera Franța și Francois de Combret se îndreaptă azi cele mai multe dintre acuzațiile lui Rulie Post. Spune că, în anii 90, organizația aceasta a scos din țară cei mai mulți copii. Ne-a fost imposibil să obținem un punct de vedere de la Francois de Combret, cel acuzat că ar fi fost artizanul sistemului de export al copiilor din Romania. O acuzație pe care o respinge și cel care e azi director Sera Romania, și care în 1996 a preluat ștafeta de la francez. Organizația nu a făcut decât, perfect legal, să salveze niște copii de care statul roman nu în stare să aibă grijă. Și SERA România a găsit soluția.Prin urmare, 88 de copii români au fost până acum „vindecați”, printre altele, și de cetățenia română, rămânând în grija unor familii franceze, prin tutelă sau adopție. Statul român a răsuflat ușurat și toată lumea e fericită. La mijloc, erau de fapt foarte mulți bani. O chestiune reglementată tot printr-o lege conform căreia adopția devenea o afacere privată, adică se puteau ocupa de asta diverse fundații ori agenții acreditate de stat. În funcție de cât "cotizau", prin sponsorizări și donații, acestea primeau un punctaj. Și în baza lui, li se aloca, proporțional un număr de copii pentru export. Piața era, deci, reglementată. Roelie Post a fost îngrozită când a descoperit aceste lucruri.

După ce avionul dispărea în zare, despre soarta multor copii nu se mai știa nimic. Teoretic, erau urmăriți prin niște rapoarte de monitorizare pe care, conform legii, agențiile sau fundațiile care s-au ocupat de adopție, erau obligate să le facă. Practic, însă e un mit. Autoritățile române înghițeau de-a gata orice scria pe acele fițuici. Era mai comod să nu-ți mai bați capul. Cu astfel de cuvinte frumoase și liniștitoare a fost descrisă timp de doi ani viața unui băiețel român adoptat în Spania. Ion, devenit Migel Angelo a fost adoptat în 2001, când avea doi ani, de o familie din Palma de Mallorca. Nici nu ajunsese bine în țară primul raport favorabil despre cât de bine o duce în noua lui familie, că băiatul era internat de urgentă într-un spital spaniol, cu lovituri grave. Fusese bătut de noii lui părinți. Un detaliu neînsemnat, care a scapăt agenției de adopții, obligata să trimiță aceste rapoarte. Până în 2006, băiatul a mai fost internat de cel puțin 40 de ori. În 2006, Miguel a ajuns a 41 a oară la spital. De data asta, în comă. Mama adoptivă l-a bătut atât de tare încât copilul nu și-a mai revenit niciodată. Se află și azi în stare vegetativă într-un centru pentru persoane cu handicap din Spania.

Autoritățile române se spală pe mâini de toată tărășenia. În 2001, anul în care Miguel a fost adoptat, baroana Emma Nicholson încerca să oprească adopțiile internaționale în Romania. Moratoriul elaborat de ea și semnat de către toate autoritățile române era condiția obligatorie pentru că țara noastră să adere la Uniunea Europeana. Doar că presiunile erau enorme, de la cel mai înalt nivel. În 2006, chiar înainte de integrarea României în UE, singurul politician român care a îndrăznit să vorbească despre traficul de copii mascat sub paravanul adopțiilor internaționale a fost Theodora Bertzi, la acea vreme președintele Oficiului Roman pentru Adopții. Declarația sa a trecut însă aproape neobservată. Deși, oficialul dădea exemple concrete și niște cifre halucinante. 40 de copii români care figurau adoptați și plecați în străinătate, erau de fapt în țară.

Nu se știe nici azi cine sunt acești copii, nici cei care au rămas, nici cei care au plecat. E clar că în două locuri diferite, în două țări diferite, exista niște copii, deveniți intre timp oameni mari, cu aceeași identitate. În 2006, când a făcut descoperirea, Theodora Bertzi a cerut ajutorul tuturor instituțiilor de anchetă. A depus plângeri la parchet și la Poliție. Nu a primit niciun răspuns. Activi au rămas doar oficialii din afara României, descoperind, treptat, că dimensiunea fenomenului este complesitoare. Și încă nu știm totul. Apar mereu dovezi că undeva în lume, un copil român s-a pierdut pe drumul spre "casa" fie ea și una de împrumut.

Au trecut 30 de ani și cei care au profitat de pe urma acestor copii dorm linișți. Sau își văd de afacerile lor mai departe. În timp ce, măcinați de întrebări și traume, copiii pierduți ai României vor să afle măcar cine sunt ei cu adevărat. Sau cine a decis ca ei să plece la export, cu nume străin și o soartă incertă. Peștii mari ajung să mănânce, până la urma, pestii mici. Rulie Post a fost dată afara de la Comisia Europenă. Deranja cu toate dezvăluirile sale și cu toate încrengăturile de la nivel înalt pe care le dădea în vileag. A scris o carte despre tot ce a trăit în România și speră că măcar azi, copiii adoptați să se întoarcă acasă și să-și spună singuri povestea. La fel că Aurelien, băiatul cu doua certificate de naștere și niciun părinte și-a întâlnit până la urma mama naturala. În Anglia, acolo unde locuiește ea acum. Dar tot nu a reușit să facă pace cu trecutul. E tot un orfan al nimănui. Flori Dumitrascu e tot un caz îngropat. Nu există niciun dosar privind dispariția ei, nu o caută nimeni, nu cercetează nimeni felul în care s-a evaportat pur și simplu. Cum, de altfel, nu anchetează nimeni vreun caz suspect de adopție internațională.

Au trecut 30 de ani de când primele avioane decolau spre toată lumea, pline cu copii români. Și faptul că azi, nu încercăm macar să aflam unde sunt, și ce s-a ales de ei, ne face părtași la cea mai dureroasă pierdere a unei nații: 30 de mii de copii.