Istoricul Neagu Djuvara a acordat un interviu, în care mărturisește că, la 99 de ani, cea mai mare lipsă pe care o resimte este dansul, informează agerpres.ro.
”Îmi lipsește dansul. Am fost un pătimaș al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nu mă mai poftește nimeni ca să mai dănțuiesc în momentul de față, este lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie", a spus Djuvara.
Istoricul vorbește în interviu și despre familia sa, despre momentele declanșării Revoluției bolșevice din Rusia, despre modul în care a ales exilul.
Studiile pariziene și perioada africană, dar și locul României în Europa sau alegerile ce urmează să aibă loc în SUA sunt alte subiecte abordate în interviu.
Agerpres: Domnule Neagu Djuvara, veniți din două familii: Djuvăreștii, aromâni din zona Pindului, și Grădiștenii, aristocrați munteni, care au dat României oameni de seamă — politicieni, diplomați, universitari. Ați resimțit importanța originilor?
Neagu Djuvara: Trebuie să mai adăugăm și faptul că Grădiștenii se dovedește că sunt coborâtori direct din Basarab Întemeietorul. Așa că, aveți de-a face cu un descendent din cumanul Basarab I, ceea ce nu place românilor — să știe că întemeietorul voievodatului Munteniei era un cuman, nu era neaoș ieșit din spurcata împreunare a lui Traian cu localnicii de aici. Este greu de reconstituit la vârsta de aproape 100 de ani, la 99 de ani și trei sferturi. Este greu să-ți amintești, cum să spun, reacțiile de copilărie. Bunicul Trandafir Djuvara, pe care l-am întâlnit de destul de multe ori, era un om destul de sever. În fond, n-aveam motive de simpatie pentru bunicul, dar culmea este că am avut, fiindcă el mă iubea. Dintre cei doi frați, el îl considera pe fratele meu, Răzvan, că nu e bun decât de militar, fiindcă nu se interesa, nu știa dinainte cine e Horațiu și cine e Virgiliu, pe când eu, ăsta micu', eram foarte înclinat către învățământ și istorie. Și atunci, pe mine, bunicul mă favoriza moralmente. Și poate și material ar fi fost cazul, dar nu cred că ar fi modificat el testamentul lui în favoarea mea sau așa ceva. Oricum, eu niciodată nu aș fi acceptat așa ceva. L-am întâlnit destul de des pe bunicul Trandafir.
Agerpres: Înțeleg că nu v-ați cunoscut tatăl. I-ați simțit totuși absența sau a fost suplinită de bunicul dumneavoastră, generalul Nicolae Grădișteanu?
Neagu Djuvara: Tata, Marcel Djuvara, era o personalitate remarcabilă și, mai cu seamă, ceea ce se adaugă la calitățile lui, era de o mare modestie și smerenie, cum îmi spunea mama. El ieșise cap de promoție de la Politehnica din Berlin. De îndată ce revenise în țară, la vârsta de 30 de ani, căpătase situații importante — director al Băilor Govora și Călimănești, director al Cimenteriei de la Comarnic, care devenise în 1913, când începuseră războaiele balcanice, Uzina de Armament. Pentru asta l-a și luat Dumnezeu la 38 de ani. Așa că, pe el, nu l-am cunoscut. Fratele meu, care avea cu trei ani mai mult ca mine, și-a adus aminte un timp, în copilărie, cum arăta tata. Eu l-am cunoscut numai din fotografii și din povestirile mamei, care, bineînțeles, că ni l-a sanctificat pe Marcel Djuvara. Și cum acesta fusese o personalitate extraordinară, nu era greu să faci un fel de laudatio. Deci, asta rămâne din domeniul imaginarului. În practică, din familia paternă nu l-am cunoscut, cum spuneam, decât pe bătrânul Trandafir Djuvara.
Agerpres: S-ar părea că, încă din copilărie, viața dumneavoastră s-a așezat sub semnul istoriei. Mă refer la acel episod miraculos al celebrei fugi de la Sankt Petersburg din timpul Marii Revoluții. Considerați că ați trăit istoria sau ea v-a trăit pe dumneavoastră?
Neagu Djuvara: Știți ce s-a întâmplat cu familia noastră. Eu sunt născut la trei zile după ce, în 1916, a intrat România în război, după foarte puține săptămâni când s-au retras Guvernul și Universitatea din București către Moldova. Bineînțeles că și burghezia asta mai înstărită cum era ea, din care făceam noi parte, chiar pot să spun din aristocrația țării, s-a retras în Moldova. Mai întâi, am stat câteva zile la o ramură a familiei, la niște Djuvărești din Moldova și pe urmă ne-am dus la Iași. Tata era în uniformă de căpitan de geniu și el i-a spus mamei, văzând că în Moldova se murea de foame, să plecăm prin Rusia ca să ajungem la bunicul, care era reprezentantul României la Bruxelles, și tot guvernul și corpul de acolo erau refugiați în Franța, din cauză că toată Franța era ocupată de germani.
Belgienii nu au făcut precum românii. Decât să părăsească țara, au preferat o capitulare. Este foarte interesant din punct de vedere psihologic. Românul nu acceptă niște condiții dramatice, pe când belgienii au acceptat ca toată țara să fie ocupată de nemți și ei să se mute în Franța. De fapt, guvernul, regele erau la câteva sute de kilometri în afara țării, în interiorul Franței. Deci, noi plecăm cu mama și cu cei doi copii și mai căra cu dânsa și pe un frate al ei, Scarlat Grădișteanu, ultimul dintre Grădișteni, care înnebunise. Că a înnebunit pe front este o întâmplare, de fapt, el de tânăr dăduse semne de demență. În orice caz, mama și surorile ei nu doreau să-l lase în spate pentru că nu era agresiv, deși se simțea nenorocit că nu participa la război. Mama trece granița în Rusia, pentru a ajunge în Occident. Vine cu guvernanta copiilor, care era o tânără elvețiancă de 20 de ani, Schwester Frieda, fratele Scarlat Grădișteanu și cei doi copii. Și guvernanta, săraca, va fi cauza unei încurcături fiindcă în Rusia.