Gică Hagi a văzut moartea cu ochii într-un accident teribil. Abia împlinise 28 de ani

Gică Hagi a trecut printr-un moment de cumpănă, după un accident rutier suferit în timp ce mergea la Constanţa, pentru a-şi vedea părinţii, scrie adevarul.ro.

Gheorghe Hagi a fost mereu legat de Constanţa, iar în perioada în care era jucător profita de orice zi liberă pentru a merge să-şi vadă părinţii. Aşa s-a întâmplat şi în februarie 1993, pe vremea când Gică juca la Brescia sub comanda lui Mircea Lucescu.

Hagi a luat avionul până la Bucureşti, după care a fost luat de prietenul Darius cu maşina. Într-o curbă din Valu lui Traian șoferul pierde controlul mașinii. Iată cum este evocat în cartea Hagi episodul care ar fi putut avea consecinţe dramatice:

 "Hagi zboară spre Bucureşti, iar marţi dimineaţa urcă în maşina lui Darius, un Mitsubishi, pentru a ajunge la Constanţa. N-avea de unde să ştie că se afla în faţa unei cumpene a vieţii....

Darius e la volan, Gică pe bancheta din spate. Bolidul goneşte cu 70 de kilometri la oră. În alte condiţii, Darius apăsa zdravăn pedala de acceleraţie, depăşea lejer suta, dar aşa, pe o şosea alunecoasă, o lasă mai moale. Darius e un şofer de nota 10, cunoaşte maşinile ca nimeni altul. Urziceni... Slobozia... Feteşti... podul de la Cernavodă... Medgidia... Castelu... Basarabi... Se apropie Constanţa.

Mai sunt vreo 6 kilometri. Gică abia aşteaptă să ajungă acasă, să-şi vadă părinţii. Indiferent că vine de la Bucureşti, de la Brescia sau de la Madrid, mereu e nerăbdător să intre pe poarta casei de pe strada Rândunelelor... Şoseaua despică în două satul Valu lui Traian. E un fel de poartă a Constanţei. Ai ajuns aici, mai e puţin şi se văd blocurile.

Se face o curbă uşoară, pe care Darius o ştie cu ochii închişi. A făcut drumul ăsta de sute de ori. Trage de volan, dar simte că roţile nu-l mai ascultă. Au prins o pojghiţă de gheaţă. Maşina pivotea¬ză nefiresc, trecând pe celălalt sens. Gică apucă să întrebe, îngrozit: „Ce faci?” Se ghemuieşte, instinctiv, cu mâinile încleştate pe scaun. Darius e transpirat tot. Trage de volan spre dreapta cât poate de tare, apasă frâna... apoi nu mai ştie nimic... Gică simte că zboară prin aer... izbeşte uşa cu corpul... se loveşte cu capul de plafon... Doamne...

Apoi se face linişte. Totul a durat câteva secunde, dar lui Gică i s-a părut o veşnicie. Îşi trece mâna peste faţă, pentru a se convinge că trăieşte. Trăieşte! Aude vocea lui Darius: „Gică!” Nu are forţa să-i răspundă. Încă o dată: „Gică!” „Sunt aici”, îngaimă în cele din urmă. Întinde mâna, pentru a i-o întâlni pe cea a lui Darius. Cei doi încep să se limpezească: nu stau ei pe scaune, ci scaunele sunt deasupra lor. Înseamnă că s-au răsturnat... Maşina e cu roţile în sus. Uşile s-or deschide? Doamne... cam greu, dar se deschid! Gică se târăşte afară, Darius după el. Se ridică în picioare, iar picioarele îi ţin. Înseamnă că nu s-a rupt nimic. Doar câteva zgârieturi... La un pas de ei, maşina stă, hidos, cu roţile spre cer. O roată chiar se mai învârteşte, în gol...
Mai trece un timp până ce Gică se hotărăşte: el va merge la Constanţa, după ajutoare, iar Darius va rămâne acolo, lângă Mitsubishi. Cei doi ies la marginea şoselei. Se apropie o Dacie. Gică face cu mâna. Dacia opreşte. „Mă luaţi, vă rog, până la Constanţa?” „Poftiţi”, răspunde şoferul. Apasă acceleraţia, apoi îşi ia inima în dinţi: „Nu sunteţi fotbalistul Hagi?” „Ba da, eu sunt...”.

A doua zi, Gică era în avionul de Milano, pentru a prinde antrenamentul de după-amiază al Bresciei. Dar mintea îi era răvăşită de gândul că marţi, 16 februarie 1993, la 28 de ani şi 11 zile, şi-a văzut moartea cu ochii”.