Pentru orice om care e curios sa vada in ce masura scoala "mai e ce a fost", exercitiul simplu de a sta cateva clipe la poarta unui liceu cantareste mai mult decat un tratat de psihologie. In principiu, n-ai vreme sa vezi detalii, culorile sunt tari, zarva e mare, graba, asemenea. Dar e ceva atat de batator la ochi ca nu stii daca sa-l iei ca pe un strigat sau ca pe o declaratie muta de independenta. Chipurile copiilor. Nu hainele, desi chiar si aici as putea remarca una alta.
Chipurile. In mod normal, la ora cand abia se sprijina soarele in coate, nimeni nu prea are chef de joaca. Si-mi amintesc cu strangere de inima ca dimineata eram furioasa pe tot si toate cand ma trezeau ai mei sa merg la liceu. Aveam timp de un spalat pe dinti si pe fata, de aruncat niste haine comode pe mine, de pus o esarfa la gat si un pulover si...de inhamat la geanta, extrem de grea. Azi, fetele de liceu...au timp. Timp pentru a-si schimba fata din cea a unei adolescente, in cea a unei femei in toata puterea cuvantului. Fond de ten ca pentru ziua in care te mariti si te pupa toate neamurile de la tara, cu patos si fara menajamente pentru look-ul pe care ti l-ai castigat stand ore intregi cu...make up artista. Dermatograf negru, a carui dunga groasa se intrece cu marcajele trecerilor de pietoni. Cand ruj rosu ca focul, cand buze albe, in culoarea fondului de ten, peste care vezi un gloss sidefat, din lumea de dincolo, parca. Ai vrea sa stii, as vrea sa stiu, cum arata, de fapt, copiii la care te uiti.
Cum sunt fetele lor. Ce trasaturi sunt in spatele acestei grele si imbacsite draperii. As vrea sa stiu ce le-a invins pe mamel acestor fete in lupta lor cu fardurile vietii de adolescent si care sunt motivele pentru care dascalii accepta maltratarea tineretii. Caci, dragii mei, aici e cheia. Nu la tv, asa cum sustin unii si altii ca sa scape de gandurile celor care in spatele copilului vad automat parintele si apucaturile lui. Nu la tv. Acasa si la scoala. Societatea de acasa si cea de la scoala. Forta de convingere a parintilor si cea de lupta a profesorilor. Si ,cand spun forta, nu ma gandesc la pedepse si urlete reformatoare. Ma gandesc la puterea exemplului, la permanenta atentie asupra copilului in crestere, la grijile si supararile lui, la "defectele" pe care le are si felul in care acestea ar putea fi ingenunchiate de calitati evidente. De ce un copil de 16 ani simte nevoia sa-si acopere fata cu o masca? Pentru ca ...nu se suporta nemachiat. Pentru ca nu se accepta cum este. Pentru ca NU SE ACCEPTA.
Dezveliti coaja acestei idei si incercati sa patrundeti in esenta problemei, oricat de dureros ar fi. Stiu, s-au publicat sondaje care arata ca barbatii sunt atrasi mai degraba de o femeie machiata strident decat de una nemachiata, desi , cu ipocrizie, ei sustin contrariul. Ca pe cele machiate le considera mai sanatoase si deci...mai degraba niste partenere pentru viata decat celelalte. Ca femeile machiate sunt mai increzatoare in fortele lor. Dar nu despre asta e vorba. Aici discutam despre niste suflete care intra in viata ALTFEL, STRIDENT DE ALTFEL, decat sunt ele lasate de Dumnezeu. Si asta le poate schimba fundamental relatia cu oamenii de jur imprejur. Cate mame le spun fetelor lor ca sunt frumoase? Cate mame spun des asta, cu tot sufletul? Cate se uita la ele cu ochi blanzi si buni care sa le dea incredere? Cate le vorbesc despre femei care au reusit in viata fara sa -si mutileze chipul? Cine are timp de asta? Cate profesoare rup din lectiile lor 10 minute pe zi sa-i invete pe copii respectul de sine? Cine mai are timp sa se uite dincolo de catalog? Ce diriginta a avut ideea de a chema la scoala un pshilolog care se le vorbeasca fetelor despre relatia dintre schimonosirea chipului si cea a sufletului. Un make up artist care sa le invete cum sa fie ele, cand si mai ales cum sa nu se lase manipulate de industria cosmetica?
Chipuri. Le iei pe toate odata, la pachet, ca si cum ti-ar fi frica sa vezi fiecare suflet in parte. Mastile diminetilor sunt si un strigat si o declaratie de independenta. De fapt, de insingurare. Mastile care zdrelesc frumusetea copiilor nostri sunt armele cu care ei intra in batalia asta a vietii, despre care li s-a spus sau sugerat ca e una din care ies intregi...astia, astea care au tupeu si calca tot in picioare. Sunt armurile si cutitele si falsitatea pe care si le lipesc de suflet, de frica sa nu rada lumea de ei ca ...n-au invins. Dureros.