Marele actor a povestit că a avut ocazia să filmeze în Uniunea Sovietică și a reușit să câștige simpatia actorilor ruși, mai ales că știa rusă și le recita din poetul rus Konstantin Simonov.
"E frumoasă limba rusă. Afară de unul singur care nu trebuie să vorbească, dar nu-i mai spun numele, că e a treia oară când îl pomenesc. Treaba lui, asta e... Nu-i treaba lui, e treaba noastră, dar păcat că nu mă trimiteți ambasador acolo ca să-i explic lui nea Vasile ăsta, cum îl cheamă, Putin: 'uite care e chestia bătrâne - vreau să-ți spun o chestie, ai cam exagerat cu asta, ai omorât copii, ai omorât femei, clădiri le-ai pus la pământ'", a spus Florin Piersic.
Continuarea, în materialul video:
Poezia cu care Florin Piersic a lăsat, de fiecare dată, publicul în lacrimi. Iată cum o recită cel mai iubit actor român
Florin Persic a dezvăluit, marți seară, la Antena 3, care este poezia care, de fiecare dată când a recitat-o, a emoționat extrem de mult publicul.
Este vorba de poemul "Repetabila povară", scrisă de poetul Adrian Păunescu, cu care a avut o prietenie specială.
"Îmi plăcea vorba lui Adrian Păunescu care a spus 'știți cum e Piersică ăsta? E ca o inundație. Ce mi-a plăcut! Păunescu acesta era extraordinar și de asta am spus de "Repetabila povară", pentru că e din toate 130-40 de poezii pe care le știu.
Dacă în clipa asta, din cei care se uită la mine, unul din ei îmi spune un poet român și nu știu o poezie, îi dau o medalie. Eu din fiecare din poeții români știu măcar o poezie. Păunescu a fost și va rămâne un poet extrem de mare", a spus Florin Piersic.
Îndrăgitul actor a mărturisit că a avut ocazia să recite în fața lui Adrian Păunescu "Repetabila povară".
"Nu știu dacă l-am 'rupt', dar de atunci copiii lui, Andrei și Ana Maria, pe care îi iubesc mult, tot timpul au pomenit de mine", a subliniat Piersic.
"Repetabila povară", de Adrian Păunescu
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!.
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor..
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,.
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
https://www.versuri.ro/w/bdy1
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga..
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.