Dilema Parazitului Fiscal

În croitorie, dacă nu măsori de cinci ori și tai o dată, riști să strici totul. La fel și în economie: deciziile pripite riscă să ne ducă direct în faliment, să pierdem investiții, competitivitate și poziția noastră în Europa. Iar dacă Bruxellul nu e atent, nici măcar continentul nu va scăpa neșifonat în lupta asta globală în care, sincer vorbind, uneori zici că batranul continent e format doar din niște birocrați progresiști si lipsiti de leadership. Nu e doar o problemă de fiscalitate sau politica energetica, ci de strategie pe termen lung, de echilibru și de viziune, de competitivitate industriala si inovatie. Iar, aici acasa, dacă vrem să supraviețuim și să prosperăm, trebuie să ne punem întrebarea: cum putem consolida bugetul și proteja economia fără să o sufocăm cu taxe? Iar, acum, dupa revenirea lui Donald Trump la Casa Alba, regulile jocului se vor inaspri pentru Europa. Hai să punem problema pe masă, scurt, schematic, la obiect.

1. Cheia pentru a rămâne în jocul investițiilor

România e într-o cursă europeană, și nu e una ușoară. Ca să atragem investitori, ca să ne batem cu băieții mari din UE sau alte zone, avem nevoie de ceva clar: stabilitate si claritate fiscală. Fără , investitorii își fac bagajele și pleacă spre locuri mai prietenoase. Și nu, nu e doar despre nivelul poverii fiscale sau despre o stabilitate de fațadă, e despre un cadru solid, predictibil, care să ofere încredere și să încurajeze proiectele pe termen lung. Guvernul susține că nu dorește să mărească semnificativ taxele și să facă schimbări fiscale bruște, însă deficitul bugetar și nevoile de finanțare rămân o realitate incontestabilă. Asa că hai să fim sinceri, pianul e in fața scărilor, dar să nu-l si împingem în jos, totuși. Ideea de la care plec e asta: dacă nu știi la ce să te aștepți, daca nu te poti baza pe niste repere, daca habar nu ai in ce te bagi, pe termen mai lung, cum naiba poți tu să-ți planifici viitorul și să bagi niște bani aici, în ceva, în orice? Cu atât mai mult cu cât vorbim si de chestiuni și sume mari, în domenii strategice.

2. Guvernul între vorbe frumoase și deficitul care arde

Deci, ce zice guvernul? Că nu vrea să crească brusc taxele și că încearcă să fie “echilibrat” în deciziile fiscale. Sună frumos, dar realitatea e alta: deficitul bugetar ne arde la degete și avem nevoie de soluții. Până aici, totul ok. Dar soluțiile propuse – colectare mai bună, tăieri de cheltuieli și, evident, continuarea marilor investiții – nu sunt suficiente, sunt mai mult un ideal decât un plan concret, atâta timp cât nu joci, asumat, cartea predictibilității.

Problema? Marile investiții guvernamentale, publice, nu vin gratis. Iar pentru a le susține, ghici de unde vin banii? Din taxe. Același guvern care spune că nu vrea să ne ia mai mulți bani, ne spune și că trebuie să continue proiectele mari, strategice. La fel, și mediul privat, trebuie să ducă investițiile mai departe, fie ele din zona IMM-urilor sau din zona Big Money. Investiții care, pe termen lung, ar trebui să aducă rezultate. Dar, onest, din ce se finanțeaza investițiile private, simplist fie pusă problema? Păi, din profit! Dar care profit, dacă apar impozite și taxe noi? Și chiar și fără taxe noi, în cât timp se simte return-ul investițiilor de azi? 3-5 ani? 7-10 ani?

3. Investiții mari, reguli noi și viitor nesigur

Și aici intervine dilema. Investițiile mari, cum e Neptun Deep, de exemplu, nu se fac peste noapte. Sunt proiecte pe termen lung, iar dacă azi schimbi regulile fiscale, practic schimbi regulile jocului dupa start. Dar, ei vor zice: „Nu se modifica in timpul jocului, nu e nimic retroactiv, nu afectează ce a fost!” Doar partial corect. Ce faci cu un investitor care a început un proiect în 2015 sau in 2018 și care speră ca, din 2027-2028, să înceapă să vadă profit? Dacă îi modifici regulile fiscale în 2025 sau 2026, chiar dacă nu retroactiv, îl lovești direct în planul făcut pe termen lung, cu 8 sau 10 ani înainte. Ăsta e un lucru pe care mulți politicieni nu-l înțeleg: investițiile se bazează pe încredere și pe stabilitate, nu pe ajustări de ultim moment. Schimbările fiscale din mers nu fac decât să sperie și să pună pe hold multe proiecte mari. Proiectele strategice si de care sunt legate ombilical interesul si siguranta nationala, cum ar fi cele legate de gazele naturale din Marea Neagră, necesită investiții masive și stabilitate pe termen lung pentru a produce efectele economice și sociale dorite. Investițiile de acest gen, fie că sunt în infrastructură, energie, industrie sau tehnologie, nu generează rezultate imediate. Ele implică un proces de planificare și implementare care se întinde pe ani, uneori chiar decenii. Schimbările legislative și fiscale în timpul derulării acestor proiecte riscă să modifice radical calculele financiare ale investitorilor, punând în pericol impactul pozitiv sau chiar și continuarea acestora. Plus că dau un semnal negativ altor investitori care se gândesc să bage bani în România, pe termen lung.

4. Să taxăm mai mult? Nu cred, poate niște ajustări, dar nu până sufocăm economia

Și acum ajungem la partea delicată: creșterea taxelor. Înțelegem că guvernul e disperat după soluții rapide pentru deficit, dar, pe bune acum, suprataxarea nu e soluția magică. E ca în biologie: un parazit care își omoară gazda moare și el. Statul, în acest context, trebuie să fie un partener adevărat, un coechipier de cursă lungă pentru investiții și firme, nu un prădător. Creșterea bruscă a taxelor poate arăta bine pe hârtie, poate că va rezolva niște probleme pe termen scurt, dar pe termen lung va pune economia pe butuci.

Și aici vine și analogia cu parazitul: un stat care se bazează pe taxe mari, care absoarbe resursele, fără să le redea economiei si inainte de a bifa un anumit nivel prestabilit si dorit de dezvoltare, se comportă ca un parazit care își omoară gazda. În loc să creeze un cadru de dezvoltare și susținere pentru investițiile strategice, riscă să sufoce exact ceea ce ar trebui să protejeze, pentru a-și consolida propria-i supraviețuire… Pare simplu, si totusi, pentru unii e de noaptea mintii.

5. Ce preferăm? Un stat coechipier, care să sprijine investițiile, sau un parazit care își omoară încet gazda?

Triunghiul perfect al celor trei notiuni... Cuvântul cel mai important, baza: echilibru. Urmat de al doilea cel mai important cuvânt, latura dreapta: viziune. Al treilea, latura stanga, e: cumpătare. România are nevoie de investițiile strategice pentru a se dezvolta. Dar pentru asta e nevoie de predictibilitate fiscală pe termen lung. Investitorii nu cer minuni – cer doar un cadru clar, în care să știe la ce să se aștepte și să poată face planuri pe termen lung. Ca rezultat al unor consultari si al unor analize adevarate de impact. Suprataxarea nu e soluția; mai degrabă un regim fiscal echilibrat, care să le permită să se dezvolte și să investească mai departe!

Marile proiecte, nu doar cele din Marea Neagra – deși strategic vorbind sunt cele mai importante al momentului - joacă un rol vital în securitatea energetică națională și regională – sau altele care au relevanță competitivă regională, nu trebuie vulnerabilizate din cauza unor schimbări fiscale pripite. România are nevoie de (re)industrializare, dar acest obiectiv nu poate fi atins fără un parteneriat echilibrat între stat și investitori.

Politicul trebuie să înțeleagă că soluțiile pe termen scurt, cum ar fi creșterea taxelor, nu vor face decât să creeze alte probleme pe termen lung. România are nevoie de măsuri fiscale care să încurajeze investițiile strategice, să reducă deficitul bugetar, dar să o facă fără să bruscheze economia. Aici, cheia este în triunghiul menționat mai sus: taxe rezonabile, susținerea proiectelor mari și un parteneriat real între stat și investitori.

Dacă vrem să reindustrializăm economia și să rămânem competitivi în Europa, avem nevoie de inteligență și viziune fiscală – nu de soluții de criză care să ne țină pe loc!