Un tânăr stă de 9 ani în celebrul hotel pentru imigranți din Australia, în care a fost ţinut şi Novak Djokovic: "Trecerea timpului îți poate frânge inima"

Mehdi a sărbătorit nouă zile de naștere în detenție în Australia. „Acum am 24 de ani”, spune el resemnat. "Sunt încă aici."

Zilele pe care le petrece acum, limitate forțat la o cameră spartană dintr-un hotel pentru refugiați deținut de guvern, sunt la fel de grele ca oricare. Nu există nici o clasare, nici o clasificare a compartimentelor de detenție pe perioadă nedeterminată.

„Am încercat doar să-mi dau seama cum să-mi umplu zilele: trebuie să supraviețuiesc. Dacă pot să dorm, dorm cât pot, altfel mă duc doar să fumez, să mă uit la filme, să citesc cărți. Dar de obicei, nu fac nimic, doar mă întind pe pat. Stau doar aici.”

 „Trecerea timpului îți poate frânge inima”

Situația din hotelul Carlton’s Park a luat o întorsătură absurdă în ajunul zilei de naștere a lui Mehdi. Și-a câștigat un nou vecin la parter: jucătorul de tenis numărul 1 mondial, Novak Djokovic. Nu-l poate vedea pe campion din cauza protocoalelor de izolare și a paznicilor de la fiecare etaj.

„Sunt atât de dezamăgit: toată lumea vrea să mă întrebe despre Novak, cum este hotelul pentru el. Dar ei nu întreabă de noi: suntem închiși în acest loc de luni de zile, de ani de zile.

„Nu am văzut niciodată atât de multe camere, atât de multă atenție. Sper că Novak Djokovic află despre situația noastră aici și sper să vorbească despre asta.”

Mehdi – folosește un singur nume – era un copil de 15 ani când a sosit cu barca în Australia căutând adăpost. Membru al minorității arabe ahwazi persecutate din patria sa, Iran, familia sa l-a îndemnat să fugă și i-a aranjat trecerea grea, în speranța că va găsi libertatea în cealaltă parte a lumii.

Cererea de protecție a lui Mehdi a fost recunoscută rapid – Australia este obligată din punct de vedere legal să-l protejeze. Dar formalitatea statutului de refugiat nu i-a adus lui Mehdi siguranță sau un nou început în viață: el a fost ținut, într-un fel sau altul, prizonier– Nauru, Brisbane, iar acum faimosul hotel Park din Melbourne.

I-a urmărit pe colegii de barcă cum au părăsit detenția pentru a începe vieți noi în Australia; i-a văzut pe alții aflați în detenție dându-și foc în disperare. A fost bătut, abuzat, încarcerat fără motiv.

Mehdi nu a fost niciodată acuzat de o crimă, dar încă nu a cunoscut o zi de libertate în Australia. Vineri este a noua aniversare a lui în detenție.

"Îmbătrânesc; este foarte trist că tinerețea mea, perioada adolescenței – asta a fost irosită. Nu vreau să plec de aici ca un bărbat de vârstă mijlocie, toți acești ani pierduți.”

Legătura pe care o poate găsi cu lumea exterioară nu face decât să exacerbeze această durere. „Îi vd pe tineri distrându-se, postând pe Instagram și toate astea. Și sunt atât de departe, departe de asta. Sunt încă aici. In fiecare zi.

„Zilele de naștere sunt cele mai triste zile”

Se presupune că sunt cele mai fericite, dar în timpul petrecut în detenție, sunt întotdeauna cele mai grele zile. Îmi petrec toată ziua gândindu-mă la toți anii pe care i-am pierdut.”

Fiecare zi este o chestiune de autoconservare, spune Mehdi. Este apropiat de un văr, Adnan, care a ajuns cu aceeași barcă și se află și el în hotelul Park. Dar uneori, a îndura înseamnă a te retrage.

„Trebuie să vin cu cea mai bună metodă de supraviețuire. Uneori, simt că, dacă comunic cu alți oameni în aceeași situație, frustrările lor ar putea afecta sănătatea mea mintală.”

În mod contraintuitiv, atragerea sfidătoare a atenției publicului asupra situației sale are același scop existențial.

„Aceasta este și o metodă de supraviețuire: să vorbesc. Este o modalitate de a exista. Faci ceva, nu doar stai invizibil sau uitat.”

Mehdi a fost aprobat pentru relocarea în SUA în baza acordului de schimb al Australiei cu SUA, acordul din 2016 în baza căruia America a fost de acord să reinstaleze refugiații din Australia, în schimbul ca Australia să accepte refugiați din America Centrală din taberele conduse de SUA.

Acordul a dus la relocarea a aproape 1.000 de refugiați, dar a fost dureros de lent, iar alocarea locurilor pare capricioasă pentru cei care așteaptă, uneori de ani de zile, un loc care s-ar putea să nu vină niciodată.

Mehdi și-a pierdut încrederea că ziua lui va sosi vreodată.

„Nu există actualizări, nu există termene limită. Nu mă pot baza pe asta, nu simt că se va întâmpla curând și nu există nicio garanție că se va întâmpla deloc.”

Mehdi și-a văzut prietenii, inclusiv alți refugiați ieșind din detenție cu destinația spre un aeroport și un zbor către libertate.

„Este bine să văd că oamenii pleacă de aici, dar reversul monedei este: „De ce nu eu, de ce nu ceilalți oameni?” Nu văd niciun motiv anume pentru care mă țin aici.”

Mehdi spune că găsește neconcordanțe în politica pretinsă consecventă a guvernului. Guvernul continuă să spună că nicio persoană care sosește căutând azil cu barca nu va fi relocată în Australia, dar Mehdi spune că știe de zeci de persoane care au fost.

”Care este crima mea?”

Guvernul refuză să accepte oferta Noii Zeelande de a reinstala refugiații din „cohorta offshore” a Australiei, argumentând că ar acționa ca un „factor de atracție”, un stimulent pentru ca oamenii să vină în Australia cu barca.

În zilele proaste, Mehdi abia se poate ridica din pat. „Este greu când nu ai răspunsuri la întrebările tale: de ce ar trebui să petrec nouă ani în detenție; de ce nu există un termen limită; care este crima mea?

„De ce a eliberat guvernul mii de oameni care vin cu barca, dar au ținut o mână de refugiați în detenție. De ce? Ne sacrifică de dragul politicii?”

Școala, singura lumină strălucitoare a existenței copiilor refugiați în acel loc, a fost închisă. Mehdi a fost aruncat în închisoare pentru că a protestat împotriva condițiilor sale de detenție. Un gardian l-a amenințat că îl va ucide.

În schimb, hotelul din Melbourne Park nu a fost altceva decât singurătate. Mehdi își petrece toate zilele, cu excepția unor minute prețioase fumând, în singurătatea camerei sale austere de hotel.

Până și micul balcon de fumători, cândva o șansă „de a vedea cerul, de a simți aerul curat”, a fost închis, potrivit The Guardian.

În octombrie și noiembrie, un focar de COVID a cuprins refugiații și solicitanții de azil ținuți în interiorul hotelului. La un moment dat, 22 din cele 46 de persoane reținute atunci acolo aveau COVID. Un refugiat a luat o acțiune în instanță federală pentru a se asigura că unui echipaj de ambulanță i-a fost permis accesul la hotel pentru a-l evalua și trata.

Înainte de a fi un centru de detenție, sub numele său anterior, Rydges, hotelul a fost folosit pentru carantină și a fost centrul celui de-al doilea val de COVID al Victoria. A fost responsabil pentru 90% din cazurile de COVID din stat din cauza „standardelor insuficiente de prevenire și control [și] preocupări cu privire la chestiuni, inclusiv: accesul la aer proaspăt; acces la alimente de bună calitate; starea de curățenie a instalației”.