De unde vine „mersi” și cum au ajuns românii să îl folosească atât de des

În tot avântul ăsta al anglicismelor, un cuvânt franţuzesc s-a menţinut nemaipomenit de bine în limba română: „Mersi!”. Formula de mulţumire.

Nu doar că a supravieţuit. Interjecţia „Mersi!” e foarte frecventă în conversaţiile familiare şi se scrie româneşte, cu S, deşi multă lume încă scrie cu C, aşa cum e grafia franţuzească.

Deşi spunem Mulţumesc, Thanks, Mulţu, uite că spunem în continuare şi mersi. E o formulă de mulţumire firească, fără nicio urmă de preţiozitate, e un mulţumesc mai scurt şi mai eficient.

Mersi a intrat şi în construcţia bine-mersi. El e bine-mersi sau trăieşte bine-mersi. Adică n-are nicio grijă. Formula e neutră sau uşor peiorativă: Toţi se agită să rezolve problemele care apar, el e bine-mersi. Adică lui nu-i pasă. Dicţionarul ortografic ne face atenţi la grafie: bine-mersi se scrie cu cratimă atunci când spunem că cineva e bine-mersi.

Dar putem avea şi o alăturare cu virgulă într-un răspuns:

– Cum te simți?
– Bine, mersi! Întâi spunem că spuntem bine, apoi mulţumim pentru întrebare celui care s-a preocupat de noi.

Mersi e simpatic pentru că a dezvoltat şi utilizări ironice.

– Poţi lucra tu mâine în locul meu.
– Ah, mersi!

E un mulţumesc ironic aici, n-am nicio pofta sa multumesc pentru asa o oferta. Sa vin eu la munca in locul tau maine, superb, mersi. Adică halal, mai bine lipsă! Ce drăguţ că te-ai gândit la mine să lucrez în locul tău.

– N-a mers deloc la cursuri, a mers direct la examen.
– Da, mersi, aşa poate oricine!

Tot ironic.

Să zici mersi că nu te-a certat. 

Putem spune cuiva care astepta multumiri sau felicitari de la altcineva pentru ca a facut o treaba buna. Si un prieten ii spune. Sa astepti un bravo? Mai bine Să zici mersi că nu te-a certat.