Puţini sunt cei care ştiu că actorul Dragoş Bucur, soţul Danei Nălbaru, suferă de diabet. Iar acest lucru nu este tocmai uşor pentru cei din jur. Cântăreaţa a povestit pe blogul său personal cum este viața lângă un om bolnav de diabet.
''Pentru cei/cele care nu știu trebuie să spun, încă de la început, că am acasă un diabetic. Așa l-am luat, așa m-am îndrăgostit de el, așa m-a cucerit. Despre Dragoș e vorba și o să vă spun câteva cuvinte despre viața mea alături de diabetul său.
Stiti, noi doi (eu si diabetul lui Dragos) ne-am cam imprietenit. A fost dragoste la prima vedere pentru ca a venit la pachet cu proprietarul. Cand si-a scos prima oara pen-ul ca sa-si faca insulina (luase niste ciuperci la cuptor dar voia sa ma impresioneze) am facut ochii mari, ca cepele, si el a mustacit multumit…”Am cucerit-o” si-a zis in gand. Eu ma intrebam daca nu-l doare si chiar l-am intrebat iar el a mimat o grimasa in timp ce acul intra in burta. Actor. Dupa cinci zile acceptam cererea lui in casatorie si dupa sapte luni eram doamna Bucur. Ok, asa ma cheama in buletin: Alina Daniela Bucur.
La inceput nu aveam nici cea mai mica idee despre ce inseamna hipo si hiper. Vedeam ca se testeaza des, ca isi face insulina, ca isi cantereste mancarea (a avut o perioada in care mergea cu cantarul in geanta la restaurant) dar, cu timpul, am invatat cam tot ce e important sa stiu despre diabet.
Azi acele, insulina, testele, senzorii, pompa fac parte din viata mea. De multe ori ma intreb daca el nu s-o fi saturat de ele dar il vad pozitiv mereu si firesc in relatia lui cu diabetul asa ca ma linistesc.
Mi-a spus de câteva ori ca boala asta i-a făcut viața mai bună. Pare ciudat, dar îmi explică despre cum l-a organizat, cum l-a educat și, mai ales, despre cum l-a invatat sa inteleaga cu adevarat care sunt marile valori ale vietii. Si eu am invatat de la el.
Desi are perioade extrem de solicitante din punct de vedere profesional si asta ii afecteaza glicemiile pe o perioada mai lunga de timp, desi ma ingrijorez pentru fiecare noapte pierduta la cate-o filmare, desi il vad uneori confuz de la hipo sau nervos de la hiper, el e aproape tot timpul “treaz”…inauntrul sau stie foarte bine ce are de facut de fiecare data si face. Face asa de bine si de discret (are grija de el) incat reuseste sa ne fereasca pe noi (pe mine si pe copii) de diabet. Nu se plange niciodata, nu spune niciodata “nu pot” atunci cand am nevoie de ajutor (si poate nu tot timpul se simte bine), nu e mofturos sau pretentios, ba e chiar vesel si mereu gata sa gaseasca o solutie. Odata si-a uitat insulina acasa, stia ca plec in oras si m-a sunat sa i-o duc. In graba mea am uitat sa o iau…pe drum mi-am facut mii de procese de constiinta, aveam o intalnire importanta si nu mai aveam timp sa intorc. L-am sunat sa-i spun ca i-am uitat insulina si eram aproape sigura ca o sa ma certe (eh, sechele din trecutul meu indepartat) dar a fost extrem de calm si a zis ca va gasi o alta solutie, sa stau linistita. Firescul cu care se raporteaza la problemele zilnice este ceva ce invat mereu de la el. La mine, daca apare o problema, se produce panica. La el se activeaza cu calm cautarea solutiei. O singura data s-a enervat tare. Cand si-a uitat borseta cu teste si insulina la hotel, in Paris. Iar eu, o singura data m-am speriat ingrozitor. Intr-o noapte, cand a intrat in hipo si i-a luat cateva zeci de secunde bune ca sa ma recunoasca si sa-mi poata spune ceva. M-am panicat, desigur, i-am adus zahar si am asteptat sa isi revina. In rest, viata e ca la orice alta familie. Cu hidrati, dulciuri, munca, vacante, copii, prieteni si muulte vise frumoase de implinit in viitor.'', a scris Dana pe blog.