Azi vorbim despre prepoziţii. Gabi mi-a trimis o întrebare interesantă despre utilizarea prepoziţiei “după”. Observă că este folosită foarte des cu valoare adverbială şi mă întreabă dacă este cumva o tendinţă a limbii actuale.

“Ne vedem după. Sună-mă după.” Adică prepozitia este apare singură, fără o completare, fără complementul ei. Spun: Ne vedem după, în loc de ''Ne vedem după film. Nu e neaparăt o tendinţă, nu e nici o greşeală, este o situaţie în care exprimarea completă se poate recupera din context. Şi este o exprimare prescurtată, daca vreţi.

“Ne vedem după spectacol.” În loc să spun aşa, spun doar: Ne vedem după. Sintactic, prepoziţia este un centru de gup care cere în mod obligatoriu exprimarea complementului ei. Adică trebuie să apară acea completare. Când nu este exprimat complementul, el se poate recupera din context, din discuţie, ştim că ne referim la spectacol atunci cand spunem: Ne vedem după.

 Dar “după” nu este singurul exemplu. Mai sunt şi alte prepoziţii: “A trecut peste acel moment. A trecut peste”. În general prepoziţiile locative apar aşa, mai ales cele care au şi antonime, iar sensul este foarte clar din context.

 De exemplu: “Pune cărţile sub caiete, nu peste. Sau ''Pune cărțile sub caiete și mapele peste” Nu vom mai repeta “peste caiete”, pentru că e clar sensul. La fel, daca e foarte clar contextul de comunicare, pot spune si: “Pune-le sub, nu peste”.

 Alte exemple: A plecat să cumpere pâine şi a uitat, s-a întors fără. Sau într-un context în care cineva și-a pierdut cheile de pilda, un prieten poate remarca: A plecat cu şi s-a întors fără.

În concluzie, da, prepoziţiile pot aparea fără un complement al lor, obligatoriu în general. “Plec după spectacol, Plec după”. Dacă informaţia se poate recupera din context, nu e nicio problemă. Nu e neapărat o tendinţă actuală, e un fenomen firesc în comunicarea zilnica si nu e greşit. Asta a fost lectia de azi'', a spus Ana Iorga.