Cristi Popovici, despre experienţa sa pe frontul din Ucraina: "Alarme, bubuituri și sunetul mitralierelor. Războiul abia începuse şi aveam să-l trăim pe pielea noastră”

După 17 ani de presă, experiența dobândită în teren, anduranța, presiunea şi gestionarea emoțiilor au fost cele care l-au ajutat să transmită din mijlocul conflictului armat timp de trei săptămâni.

Ajuns în Ucraina pe 23 februarie, pentru a doua oară, cu numai o zi înainte de izbucnirea războiului, cu intenția a relata poveștile celor care trăiesc în zonele separatiste, Cristi Popovici alături de operatorul Antena 3 Costi Pahonţu au ajuns să trăiască războiul pe propria piele.

Şi, deşi imaginile şi poveștile au fost de-a dreptul devastatoare această deplasare a căpătat rapid cea mai importantă misiune: de a prezenta indiferent de circumstanțe realitatea de pe front.

Nu a fost deloc ușor, dar alături de colegii Costi Pahonţu – cameraman, Paul Petre – asistent/şofer şi Viorica Tătaru – translator, echipa Antena 3 a reuşit să relateze din oră în oră cele mai importante evenimente din cele mai fierbinți zone ale Ucrainei: Odessa, Kiev, Harkov, Vinitza, Lvov etc.

- Te-ai dus în Ucraina când încă era pace, erai acolo în prima zi de război. Cum a fost tranziția de la normalitate la catastrofă, pentru tine, pentru ceilalți?

Primele zile de război au fost confuze şi complicate. Lumea începuse să ia cu asalt magazinele, benzinăriile şi bancomatele. Erau cozi de sute de oameni peste tot. Pe străzi vedeam tot mai multe vehicule ale armatei si militari înarmați.

- Care au fost cele mai dificile momente din punct de vedere emoțional?

Alarme, bubuituri și sunetul mitralierelor. În Kiev, când sunau alarmele, ne ascundeam în stația de metrou, aflată în apropierea hotelului în care cu greu găsisem o cameră. Cazarea a fost o mare problemă pentru noi, întrucât hotelurile se închideau unul după altul, iar angajații nu mai veneau la serviciu.

În singurul hotel din centrul Capitalei, mai lucrau doar trei persoane, care stăteau acolo pentru banii jurnaliștilor străini, singurii clienți din tot orașul.

Subteranul orașului Kiev este uriaș, capabil să găzduiască un milion de oameni.

Într-una din stații am prins un moment emoționant. În timpul bombardamentelor, un pluton de militari făcea tranziția dintr-o stație în alta.

La vederea lui, miile de oameni prezenți în stația de metrou în care ne aflam şi noi au început să-i aplaude pentru a-i încuraja să nu cedeze. Curajul ucrainenilor ne-a uimit. Atât pe noi cât şi o lume întreagă.

În timpul relatărilor, am ajuns într-un cartier de case unde tocmai se prăbușise un avion. Ajunși la locul dezastrului, am observat În jur rămășițele aparatului de zbor, dar şi ale piloților care se catapultaseră, dar nu supraviețuiseră impactului cu solul.

Avionul avea însemnele Ucrainei, dar pe interior erau însemne ale Rusiei, motiv pentru care toată lumea era confuză cu privire la naționalitatea piloților decedați.

O echipă de intervenție a armatei ucrainene făcea pe loc un soi de necropsie, pentru a dezlipi trupurile piloților de scaunele în care fuseseră prinse. Imagini grotești se derulau în fata noastră, imagini care ne vor rămâne întotdeauna întipărite în minte.

Drumul ne-a purtat şi la Vinitza, localitate la sud de Kiev. Singurul adăpost sigur pentru noi a fost școala. Acolo am înnoptat, pe o pătură pusă pe o podea rece. În toiul nopții auzeam rafalele de artilerie, semn că lupte grele se duceau aproape de noi. Stăteam în întuneric, sperând doar ca școala să nu fie țintă pentru invadatori. Dimineața, la ora 05.00, au sunat alarmele.

Am schimbat podeaua rece, cu subsolul la fel de friguros. 60 de oameni eram înghesuiți într-un beci insalubru, dar sigur în caz de bombardamente. Şi mai trecuse o zi.

- Care au fost cele mai dificile momente din punct de vedere logistic?

Combustibilul a fost principala noastră grija, întrucât benzinăriile se goleau și riscam să rămânem cu maşina blocați într-o zona periculoasă. Am reușit să cumpărăm o canistră şi, cu puțin noroc, să ne deplasăm sute de km dintr-un oraș în altul.

Banii cash au fost o altă problemă. Magazinele nu primeau decât cash, iar de la bancomate, străinii nu mai puteau scoate numerar. Aşa că a trebuit să ne drămuim extrem de atent bugetul. Am renunțat la hoteluri, pentru a dormi în adăposturi sau şcoli, tocmai pentru a rămâne cu bani pentru mâncare şi combustibil.

A treia problema o reprezintă echipamentul de filmare. Mereu cade câte ceva. Se strică lavaliera, nu pornește rucsacul de transmisiuni, nu merge microfonul. Acasă, le rezolvam cu colegii de la departamentul tehnic. În deplasare, ești pe cont propriu. Am apelat la niște jurnaliști locali, în Liov, pentru un cablu fără de care transmisiunile noastre nu mai puteau fi făcute.

- A fost ceva care te-a surprins, deşi erai pregătit mental pentru o zonă de conflict?

Cel mai greu şi tensionat moment l-am trăit în Kiev. Orașul cunoștea primele bombardamente, iar toată lumea era șocată de cele întâmplate. Rachetele rușilor distrugeau cartiere rezidențiale şi nenumărate locuințe civile, iar panica domnea peste tot.

Am nimerit în mijlocul luptelor şi am surprins o luptă aeriană între avioane inamice. Am scos camera de filmat şi telefonul şi am început să filmăm ceea ce se desfășura în fața ochilor noştri.

În scurt timp, însă am fost înconjurați de militari înarmați, extrem de nervoși, care gesticulau agresiv şi vorbeau o limba pe care nu o cunoșteam.

Ne-au blocat maşina, să nu putem pleca şi au încercat să ne confiște echipamentul de filmare. Erau militari ucraineni care credeau că noi suntem sabotori inamici.

Cel care ne-a scos din încurcătură a fost translatorul care se afla cu noi, jurnalista Viorica Tătaru din Republica Moldova.

Şi-a dovedit abilitățile de negociator, nu neparat translator, explicându-le militarilor că suntem jurnaliști din România care doar își fac datoria într-o zona de conflict. După 30 de minute extrem de complicate, în care ne-au fost verificate documentele şi întregul bagaj, am fost lăsați să plecăm. Războiul abia începuse, însă şi aveam să-l trăim pe pielea noastră.

- Cât de des ai reuşit să vorbești cu familia în tot acest timp?

Am ținut legătura zilnic cu cei de acasă. Din fericire, internetul a funcționat în toată aceasta perioadă, aşa că ne-am putut vedea zilnic.

Cât despre momentele tensionate prin care treceam, nu era nevoie să detaliez sau să ascund ceva, întrucât toate întâmplările noastre se vedeau la televizor. Aşa că, oricât aş fi încercat să-mi liniștesc familia, ce transmitem la televizor anula orice încercare a mea de a minimaliza riscul la care eram supuși.

Cu toate astea, mesajele de încurajare primite în fiecare zi şi susținerea din partea familiei, care a înţeles importanța misiunii noastre, ne-a dat putere şi curaj să facem faţă tuturor provocărilor şi pentru asta voi fi mereu recunoscător.

- Cum a fost revenirea acasă? Mai iei în calcul o altă deplasare în Ucraina?

E bine să fiu acasă. Niciodată nu știi cât stai, mai ales că situația este extrem de complicată în continuare. În funcție de evoluția evenimentelor, luăm în calcul să mai facem o deplasare acolo.