Constantin Dulcan despre minunile Sfântului Nectarie, vindecător de cancer: "O suferință uneori se dă tocmai ca să învățăm ceva de ea"

Prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan, invitat la emisiunea De-a viaţa ascunselea, a explicat căteva dintre principiile din spatele miracolelor la care asistăm prin medierea oamenilor sfinţi. 

"Aici este vorba de a plecat de la principiul ultim al existenței. Ultima cărămidă a oricărui sistem biologic, a oricărei ființe, este de ordin energetic și nu substanțial. Deci nu există o cărămidă solidă. Ce avem noi imaginat este doar o cuantă, un pachet de energie. Ei bine, cu această energie funcționăm toți, Noi, cei comuni, obișnuiți, n-avem interdicții, nici probabil informația necesară și pierdem foarte multă energie vorbind mult, epuizându-ne etc.

Acești oameni pe care noi îi numim sfinți, ei nu-și consumă energia pe lucruri inutile, cum facem noi... nu întotdeauna că vrem, ci pur și simplu din neștiință. Nu știm că asta o să însemne o pierdere de energie.

Energia, la rândul ei, este acel acel ceva prin care noi putem să obținem niște performanțe. Cu această energie, noi putem obține performanțe de ordin spiritual, că despre asta este vorba.

Sfinţii au niște capacități pe care noi, ceilalți comuni, laici, nu le putem avea. Lucrul ăsta se întâmplă mai în toate religiile, nu numai religia noastră, da. În cazul de față discutăm despre Sfântul Nectarie, cel care al cărui film l-am văzut împreună. Am citit cartea domniei sale, am citit foarte multe cărți ulterior apărute și am văzut că acest om din start a fost în primul rând un copil necăjit. (...)

Ei bine, prima minune, dacă vreți, este la 14 ani când îi scrie o scrisoare lui Iisus şi neavând un timbru, se duce la un vecin căruia îi spune vrea un timbru, iar acesta se oferă să îi ducă scrisoarea la poştă, cu ale lui. Curios de o scrisoare trimisă lui Dumnezeu, vecinul deschide scrisoarea şi odată ce descoperă că expediatorul cere sprijin, i-l oferă chiar el.

(...) Nectarie din Eghina era din start un om dăruit lui Dumnezeu. Odată ajuns la seminarul de teologie și acolo iar se întâmplă niște lucruri extraordinare. Știţi, tineri să ceartă... Ce soluții a găsit de împăcare? Le spune: n-am să mă hrănesc trei zile ca voi sâ încetaţi să mă mai urâți.

Oricine ar fi făcut orice altceva, dar nu s-ar fi condamnat pe sine la lipsă de hrană, tocmai pentru a opri modul de agresiune al tineretului, care e inevitabil.

Care erau armele Sfântul Nectarie împotriva pizmuitorilor, împotriva răuvoitorilor, împotriva celor care voiau să-l piardă?

Răbdarea și tăcerea. Răbdarea, pentru că nu-i altă cale, nu te poți răzbuna pe toată lumea. Era evident că se afla într-o poziție mult mai mică decât cei care erau în fața sa, dar la gradul lui de înțelegere, de înțelepciune, nu putea să procedeze altfel. El binecuvânta. Le dădea binecuvântarea lui, pentru că se ruga pentru cei care îl blamau

Ei, asta asta demonstrează în plus înțelepciunea sa de cu totul altă factură.

Dar iată că într-un plan tot energic al universului, lucrul acesta este aşa dorit, așa este făcut, ca noi să dorim bine celor care ne vor rău și evident că este cu totul altceva. (...)

Eu spun mereu că oamenii care respectă anumite reguli, care se impun într-un plan exterior nouă, un plan - să spunem eterat, eu cred că sunt destinați. Nu cred că vin oamenii cu această însușire. Am văzut în istoria multor sfinți că de mici și-au dorit lucrul ăsta și ajung acolo. Au făcut-o cu foarte multă aplecare, cu foarte multă răbdare. 

(...) Acuma întrebarea este de ce suferința cultivă mai mult aceste însușiri decât bucuria.

O suferință uneori se dă tocmai ca să învățăm ceva de ea  

Suferinţa te determină la meditație, la gândire, să te întrebi de ce?, unde am greșit?... să nu mai greșesc, să nu mai fac asta. Durerea, necazurile care sunt evident corelate unei suferințe te determină să iei niște măsuri și să nu uiți ce se întâmplă.

Când eşti bucuros nu mai stai să te gândeşti de ce eşti bucuros, doar te manifeşti în maniera asta. 

(...) Unii sunt laici, alții au destinul de a fi acolo, pe linia aceea cleziastică, să evolueze altfel decât noi. Sfinţii acumulează acea energie pe care noi o pierdem într-o clipă. Oamenii aceea uzează de plusul de energie pe care îl pierdem și această energie înseamnă acțiune, înseamnă fapt, înseamnă comportament, înseamnă conduită.", a explicat profesorul Dulcan.