În masacrul de la Fântâna Albă, la câțiva kilometri de granița cu România, au murit, spun martorii locali, peste 3.000 de români bucovineni, într-una dintre cele mai cumplite drame ale istoriei noastre. Pe 1 aprilie 1941, o coloană tăcută formată din femei, copii, bărbați, purtând un steag alb, dar și icoane, cruci și prapuri din biserică, se îndrepta către frontiera cu România. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că 'se va deschide granița pe 1 aprilie', recent trasată în urma pactului Ribbentrop-Molotov și că, astfel, se vor putea refugia în Patria Mamă, de care fuseseră despărțiți atât de brutal, scrie Agerpres.
Își doreau să-și reunească familiile și să evite traiul într-o țară în care nu cunoșteau limba și care era amenințată de teroarea sovietică. Însă nu au mai apucat să-și îndeplinească visul. Ajunși la câțiva kilometri de frontieră, în locul numit Varnița, au fost somați de grănicerii sovietici să se oprească și, pentru că nu au făcut-o, au fost secerați cu rafale de mitraliere. Au fost aruncați în gropi comune, unii îngropați de vii, iar supraviețuitorii au fost urmăriți, torturați și deportați.
Acum, în pădurea Varnița, mai multe cruci, o bisericuță și un monument, ridicate la inițiativa românilor din zonă, veghează somnul celor căzuți în masacrul denumit și 'pădurea Katyn a României'. În premieră, drumul spre locul masacrului a fost marcat în ziua precedentă comemorării anuale prin mai multe indicatoare amplasate cu susținerea financiară a membrilor comunității românești.
Sâmbătă, în acest loc aflat la capătul unui drum forestier greu de străbătut, la aproximativ 50 de kilometri de Cernăuți (Ucraina), a avut loc comemorarea celor uciși. Câteva sute de oameni în haine cernite sau în port popular românesc au venit să le aducă un omagiu victimelor acestei tragedii.
Mai multe steaguri tricolore sunt purtate de tineri sau de persoane în vârstă, iar alături de ele flutură și câteva steaguri ale Ucrainei. Oamenii vorbesc cu voce joasă, ba chiar unii se feresc să răspundă la întrebări legate de această dramă. E atâta tristețe în jur încât simți că tot aerul a plecat împreună cu sufletele celor uciși. Unii dintre cei prezenți își stăpânesc cu greu lacrimile, dar alții nu mai fac acest efort. Au trecut 76 de ani și, totuși, rănile sunt la fel de dureroase.
Un grup de 40 elevi, porniți din satul Carapciu, însoțiți de profesorul Ion Tovarnițchi, se apropie de locul memorialului, iar 'pelerinii' sunt primiți cu entuziasm. Au pornit în zorii zilei și au străbătut 12 kilometri, mergând pe urmele coloanei formate din cei peste 3000 de români care, în urmă cu 76 ani, și-au dorit să fie liberi și au primit, în schimb, moarte și teroare. Copiii sunt obosiți, dar zâmbitori. E felul lor de a aduce un omagiu celor uciși. Profesorul Ion Tovarnițchi e emoționat. Bunicul său a fost rănit în urmă cu 76 ani, iar apoi a fost deportat în Urali, de unde nu s-a mai întors. Traseul acesta îl urmează cu elevii în fiecare an, pentru că vrea să-i cinstească memoria 'bunelului'. Și mai vrea ca 'nimeni să nu uite'.
Mă apropii de Nicolae Tovarnițchi din aceeași comună, un bărbat mărunțel, care își frământă mâinile și își stăpânește cu greu lacrimile. Bunicul său, Gheorghe Tovarnițchi, a fost împușcat atunci și și-a găsit sfârșitul în apele însângerate ale Siretului. Trupul său, asemeni altor martiri, a fost îngropat într-un cimitir evreiesc, dar rudele au reușit într-o noapte să-l deshumeze și să-l îngroape creștinește în Adâncata (acum Hliboca).
'Aici, în pădure, sunt mulți morți, mulți morți. Nu se știe nici locul mormintelor, că îi vânau ca pe animale. Oamenii aceștia au fost niște eroi, care și-au iubit țara, neamul, pământul, credința. Auziseră că vin bolșevicii și distrug biserici, că va fi teroare, că se deportează și oamenii au vrut să trăiască liber și pentru libertatea asta și-au jertfit și viața', spune bărbatul din satul Carapciu. E mâhnit că au fost mințiți atâția ani și că astăzi nu sunt tratați cum se cuvine, că autoritățile ucrainene vor să le închidă școlile, că nu le plac obiceiurile lor, chiar dacă ei sunt cetățeni loiali ai statului.
'Parcă suntem cetățeni de mâna a doua, nu așa cum ar trebui să fim. Mă arde inima când văd atâta nedreptate, parcă nu avem niciun viitor și nicio speranță pentru ziua de mâine', își șoptește necazul Nicolae Tovarnițchi.
Printre cei prezenți la comemorare l-am întâlnit și pe Ilie Popescu, doctor în filologie, al cărui tată a fost arestat la Fântâna Albă și ulterior condamnat la moarte. Pe profesorul Popescu îl știe toată lumea. A fost deportat în Kazahstan, împreună cu mama și cu cei șapte frați. Și totuși, ca printr-o minune, acesta a reușit să scape din acel calvar. De ani de zile ridică cruci în Nordul Bucovinei, în memoria celor care au suferit în Gulagul sovietic, scrie cărți și îi îndeamnă pe tineri să nu uite ce s-a întâmplat.
'Simt o durere extraordinară, îmi amintesc de tata care a fost arestat aici, pe acest drum, și de necazurile prin care am trecut când am fost deportați în Kazahstan și am fost salvați printr-o minune. Generația actuală trebuie să știe adevărul despre tragedie și trebuie să facă tot posibilul ca așa ceva să nu se mai repete niciodată. Totul este în mâna lor, noi suntem pe calea plecării în eternitate', spune prof. Ilie Popescu.
La rândul său, un alt reprezentant al românilor din Nordul Bucovinei, Ion Suceveanu, din satul Suceveni, vorbește despre masacrul de la Fântâna Albă ca de o rană mereu sângerândă și dureroasă pentru românii de aici.
'Noi, românii, nu numai de pe valea Siretului Mare și a Siretului Mic, de unde a pornit majoritatea celor de la 1 aprilie, ci pentru întreaga parte a Nordului Bucovinei, 1 aprilie este o rană care doare mereu, e mereu sângerândă. Se înțelege că timpul macină totul, totul se uită, însă cel mai important e să nu uităm, să venim de fiecare dată, să ne închinăm, să aprindem o lumânare', afirmă Ion Suceveanu. Bărbatul e trist că la memorialul din pădurea Varnița se vine o dată pe an, de 1 aprilie, iar apoi locul este năpădit de buruieni. Crede că aici ar putea fi ridicat un schit, iar călugării ar putea avea grijă de monument și s-ar ruga pentru sufletele celor căzuți.
La comemorare este prezent și Dorin Misichevieci, a cărui mamă și-a dorit mult să treacă granița atunci, la Fântâna Albă, dar tatăl său a întors-o din drum și, astfel, i-a salvat viața. Profesorul Misichevieci consideră că această tragedie caracterizează foarte bine 'dezastrul și catastrofa spirituală și fizică' prin care a trecut populația românească din zonă, căreia toate regimurile au încercat să-i distrugă memoria.
'Ar trebui să ne întoarcem la adevăr, pentru că sunt generații întregi crescute sub propagandă care, cum spune Dostoievski, este acea semi-știință care îl distruge pe om. Ar trebui apăsat mai mult pe adevăr pentru că, de generații întregi, încearcă să ne șteargă memoria. (...) Dacă nu suntem atenți, istoria se repetă, din cauza lipsei de memorie', avertizează profesorul Mischievici.
Începe ceremonialul de comemorare, iar starețul mănăstirii Putna, părintele Melchisedec, oficiază o slujbă de pomenire împreună cu un numeros sobor de preoți. Când începe să se cânte 'Veșnica Pomenire', arborii freamătă ușor. 'Sunt sufletele lor', spun oamenii.
Părintele Melchisedec îi îndeamnă pe cei prezenți să nu uite jertfa românilor căzuți acum 76 ani în aceste locuri și să le cinstească mereu amintirea.
'Îi pomenim și îi vom pomeni, ne rugăm și ne vom ruga, pentru că atunci când vom uita de ei înseamnă că noi nu mai știm să ne jertfim, că vom uita de jertfa lor, înseamnă că nu vom ști să ne apreciem valorile. Când nu ne vom mai vedea aici, la Fântâna Albă, când acest clopot își va înceta glasul, înseamnă că ne-am pierdut conștiința, că absolut toți cei care suntem aici nu vom mai ști să apreciem ceea ce este o jertfă, ceea ce este valoare, ceea ce este frumos, ceea ce este pace, ceea ce este libertate', a spus părintele Melchisedec.
Se aud apoi discursuri oficiale în limba ucraineană, unele fără a fi traduse, ce au stârnit reacții între cei prezenți. Oamenii îmi spun, cu voce joasă, că n-ar trebui să se întâmple asta, pentru că această tragedie este a comunității românești. Mărturisesc că nu le place că sunt prezenți acolo și persoane care nu simt nimic, care nu au nicio legătură cu suferința celor căzuți fără vină în masacrul de la Fântâna Albă.
Grigore Timiș, deputat român în Parlamentul din Ucraina, își ține discursul mai întâi în limba de stat și apoi îi îndeamnă pe cei prezenți în limba română să vină aici alături de copiii și nepoții lor, pentru a vedea 'adevărata istorie a neamului'.
Consulul general al României la Cernăuți, Eleonora Moldovan, precizează că despre acest martiriu 's-a vorbit începând din 1991, de când Ucraina a devenit independentă', tot de atunci la frontiera româno-ucraineană având loc slujbe de pomenire și rugăciuni comune româno-ucrainene.
Parlamentarul român Eugen Tomac , care vine în fiecare an la locul masacrului, vorbește de importanța păstrării în memorie a acestor evenimente și avertizează că 'putem deveni complici prin nepăsare și uitare atunci când ne referim la suferința oamenilor nevinovați care au fost pur și simplu nimiciți de cei care au crezut că o societate nouă se poate construi fără Dumnezeu, prin teroare'. Deputatul spune că trebuie făcut tot posibilul pentru ca frica să nu mai persiste în suflete oamenilor. Acesta reafirmă inițiativa de a-l invita pe președintele României, Klaus Iohannis, să vină anul viitor la Fântâna Albă, rugându-l, totodată, pe colegul său din Rada Supremă ucraineană, Grigore Timiș, să facă același lucru cu președintele Ucrainei, Petro Poroșenko.
Încet-încet, steagurile ucrainene dispar, la fel și reprezentanții autorităților raionale. Rămân cei pentru care această tragedie chiar a săpat răni adânci în suflete. Mai multe tinere, premiate de Institutul Cultural Român în cadrul unui concurs organizat cu acest prilej și intitulat 'Din istoria neamului', încep să recite poezii și să interpreteze cântece inspirate din folclorul local, având ca temă masacrul din pădurea Varnița.
Prezentă la eveniment, Ovidiana Bulumac, expert în cadrul Institutului Cultural Român, a oferit elevelor câte un premiu în bani, cărți și materiale multimedia. Aceasta a punctat faptul că este important și necesar ca acești copii nu doar să cunoască istoria, dar și să ducă mai departe mesajul strămoșilor.
'Este o diferență foarte importantă între noțiunea de trecut și cea de istorie. Trecut este tot ceea ce s-a întâmplat înainte de noi, iar istoria este tot ce a rămas înregistrat, inițial prin istoria orală, apoi prin cărți, documente și, astăzi, cu ajutorul tehnologiei care face exact același lucru. Este de remarcat că masacrul de la Fântâna Albă nu mai este doar o tragedie locală, ci a ajuns să capete o tot mai mare vizibilitate în spațiul public. (...) Identitatea unui neam e formată atât din momente de bucurie, cât și din tragedii precum aceasta. Viitorul comunității românești din Nordul Bucovinei, implicit al tinerilor de aici, depinde și de cunoașterea dramelor care ne-au marcat istoria', a spus Ovidiana Bulumac.
Ceremonialul se apropie de sfârșit. Printre cei prezenți se răspândește zvonul că deputatul român Constantin Codreanu, care trebuia să participe la eveniment, a primit interdicția de a intra în Ucraina. Se simte indignarea și preocuparea: 'V-am spus că nu putem avea încredere în ei!'.
Parlamentarul român ajunge la locul masacrului la finalul ceremonialului, doar pentru a păstra un moment de reculegere. Spune că a fost reținut timp de cinci ore la vama Mămăliga, dintre Ucraina și Republica Moldova, fără să i se dea explicații. Apoi, i s-a permis să treacă și i s-a transmis că ar fi avut interdicție de acces pe teritoriul Ucrainei ca cetățean moldovean, dar că poate intra în țară în calitate de cetățean român. El crede că totul a fost făcut intenționat, pentru a-l împiedica să participe la comemorarea de la Fântâna Albă, căreia i-ar fi adus un plus de vizibilitate.
'Voi solicita explicații ambasadorului Ucrainei la București și vreau să mă asigur că nu vor mai exista cazuri de acest gen pentru cetățeni români. Noi susținem parcursul European al Ucrainei, susținem această apropiere a lor de valorile occidentale dar, în același timp, nu înțelegem cum e posibil ca ei să se comporte în continuare în aceeași logică stalinistă pe care o moștenesc din fosta Uniune Sovietică. Nu înțelegem nici cum e posibil ca militari ucraineni să vină în România și să fie tratați pe banii statului român dar, în același timp, reprezentanții statului ucrainean își bat joc, la propriu, de reprezentanții statului român', declară Constantin Codreanu, președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, din Parlamentul României.
Au trecut 76 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă dar încă nu se cunoaște numărul exact al victimelor și nici numele lor. Femei, copii, bărbați, toți secerați de mitralierele sovietice, spintecați de săbii sau aruncați de vii în gropi comune își duc somnul de veci în locuri neștiute, fără să fie îngropați creștinește. Pe locul unde s-a petrecut masacrul se ridică acum o pădure de molizi, plantată la 20 ani după tragedie, parcă pentru a șterge amintirea celor petrecute. Trunchiurile înalte, drepte sunt asemenea unor mâini îndreptate către cer în rugăciune.
Plec de acolo cu sufletul greu și cu convingerea că la București se vorbește prea puțin despre această dramă, episod deloc singular în istoria comunităților autohtone din jurul României. Și mă îndepărtez de locul memorialului având în minte câteva versuri auzite astăzi: 'În pădurea deasă nu se văd morminte/ Căci pădurea toată s-a făcut mormânt/ Brazii stau de veghe ca icoane sfinte/ Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt'.
Sursă: Agerpres