Mihai Eminescu, cele mai frumoase scrisori de dragoste pentru Veronica Micle

La rândul ei, Veronica îl alinta ca pe un copil, numindu-l "Eminul meu iubit", pe cel care avea să devină poetul nepereche al României.

Dragostea dintre poetul Mihai Eminescu și Veronica Micle este cel mai bine ilustrată de corespondența purtată de cei doi. Aceasta se întinde pe parcursul a 17 ani și cuprinde scrisori care oferă detalii esențiale despre viața lor și despre povestea de iubire pe care au trăit-o.

Dulcea mea Veronică,
Pricepând mustrările tale cele blajine, nu găsesc nici un chip ca să-ți închid gurița decât sărutările, pe care vai – din tristă depărtare – nu ți le pot da.
În lumea aceasta în care trăim e caracteristic că avem dușmani calzi și amici reci (…)

Măi Poțoțoni,
Ieri dimineață atâta m-a turburat scrisoarea ta încât am uitat să-ți răspund la câte mă întrebi, precum de pildă ce-mi lipsește.
Cuță dragă, tu știi bine și ți-am spus-o că, de câte ori dorm ori trăiesc neregulat, mi se îmflă piciorul și se coace. Afurisita cea de răscumpărare m-a ținut la senat zile întregi, iar noaptea trebuia să scriu încât hotărâsem ca sărbătorile să le petrec în completă liniște ca să-mi vin în fire. Nu mi-am venit în fire căci iarăși am trei găuri la picior.
Tu zici – mică sofistă – că de câte ori nu ești aici, mi-e rău la picior. Apoi chiar așa este. Cum te văd, cum te aud, cum te sărut îmi trece nu numai piciorul dar orice durere pământească.

Dragă și dulce Nicuță,
Sunt atât de bolnav și mă simt atât de rău și moralicește și fizic, încât știrea bună ce mi-ai dat-o, că consiliul de miniștri ți-e favorabil, e singura care m-a putut bucura în timpul acesta. Cuță, te rog, te rog de mii de ori, iartă-mi și greutatea cu care-ți scriu, iartă-mi și ceea ce tu numești neglijență. Vezi bine că nici caut a mă scuza. Să-ți spun că abia mă târâiesc pe picioare, că nu mai pot nici să mă-ncalț, tu ai zice poate că sunt niște desvinuiri deșerte, deși tu știi, Cuțică, că eu spun în genere adevărul.

Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. 

Dragă Cuță,
De patru cinci ori am întreprins răspunsul la scrisoarea ta din urmă, ba am scris coale întregi, pe cari le țin în portofoliu, fără ca să aflu pân-acuma reculegerea necesară de-a ți scrie clar și limpede, pentru că împrejurările ele înșile nu sunt limpezi. Tu mă-ntrebi când vom fi uniți pentru totdeauna. Îți răspund cât se poate mai curând. Numai te rog să judeci cu toată răceala dacă această unire „oficială” se poate face fără să am o poziție cât de puțin asigurată. Nu e vorba de tine, sufletul meu cel dulce, și tocmai de aceea răspunsul mi-era atât de greu, căci ești simțitoare și m-am temut totdeauna a atinge o susceptibilitate justă din partea ta, dar asupra căreia doi oameni care sunt ca și căsătoriți precum suntem noi, trebuie să se înțeleagă.

Dragă Momoțelule,
Nu știu de ce – dar văz bine că ești supărată. Pricepi pe dos ceea ce-ți zic – o iei asupră-ți chiar de acolo unde pun de mai înainte rezerva ca nu tu să te superi, căci nu (te) atinge: c-un cuvânt ești o mîță supărăcioasă pentru tine însăți, ceea ce nu te oprește de-a fi cel mai gingaș și mai dulce fenomen din lume.

Dragul meu suflet,
Muzicaliile n-au sosit încă, dar îndată ce vor sosi, ți le voi trimite imediat. Nu te supăra de suferințele mele, căci nu ți-ar folosi nici ție, nici mie. Sunt bolnav acum spre toamnă tot așa de rău ca astă vară, mai ales de când timpul a început a se răci și ceea ce-i mai rău, o curioasă tâmpire și lipsă de curaj m-a cuprins. De aceea și tu simți din scrisorile mele că nu-mi sunt boii acasă, cum se zice, că nu sunt în toată firea.

Draga mea Nică,
Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucârnd, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge.

Măi ramură de liliac,
Oui! Je t’aime, je t’aime, je t’aime! Necazul meu psicologic unit cu o strașnică nevralgie, durere de cap și de măsele, m-a făcut ursuz… iar tu, din ursuz mă faci diplomat, ceea ce, din nefericire, n-am fost niciodată. Ți-aș trimite fotografia, dar mă tem că n-ai vedea în ea decât un matuf, cu fața umflată de orbalț, cauză pentru care nici nu mă fotografiez.

Veronică, dragă Veronică,
Când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor. Iţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaugă pe lângă asta, că abia în ziua de Sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat şi redacţia şi tipografia, apoi că am zilnic de lucru pe lângă tribulaţiunile mele personale şi vei înţelege de ce am preferat a nu-ţi scrie, decât a-ţi scrie în fugă.
Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.

Măi fată nebună și drăgălașă,
(Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi foarte bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, aș fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.(…)

Dragă Moți,
Dragul și dulcele meu Moțel, tare mi-i dor de tine, și m-a apucat și pe mine ceea ce numești tu hachițele;  aș vrea să ne prăpădim sărutându-ne împreună și nici nu cred că trece vara asta fără să ne tologim împreună, pe iarba verde, auzi!
Mi-e dor de țară, mi-e dor de codru, de apă, de soare și mai presus de toate mi-e dor de tine, moțule ce ești, femee gentilăși dulce, inteligentă și radioasă, frumusețea frumusețelor și floarea florilor. Da va unul Dumnezeu să mă-ncuibez și eu în Iași și să las și gazetărie și politică și toate mizeriile marei capitale pentru a mă-ncălzi în raza ochiului tău de prietenă și de iubită și să-ţi simt iar mâna ta pe fruntea mea, copilul meu cel dulce. 

Dulcea și mânioasa mea amică,
Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuința mea din mahala și m-a luat la masă, căci deși invitat, n-am voit să mă duc nicăiri.Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea.

Fetițule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului și vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îți trimit bani de drum; pân-atunci “Legenda” la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetițul meu cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. 

Doamna mea,
Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârșit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudența de-a Vi le face ați făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoștințe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniți acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.