Pilda ceşcuţei de ceai, spusă de Aresnie Boca, le arată oamenilor ce pot face „dacă viaţa li se pare grea”.
Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca:
„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.
Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca:
„Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.