Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?
Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: „Ei, mare lucru să te mântuieşti aşa, la urmă spun şi eu, iaca, i-am iertat şi mă mântuiesc”. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: „înainte de somn iartă pe toţi şi spune: Doamne, eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi. Şi Dumnezeu te mântuieşte!”
A ierta este o lucrare permanentă. Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat. Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim. Deci să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-odată. Dacă ar fi aşa de simplu, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar, prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi.
Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obişnuim să gândim frumos, să ne obişnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Şi atunci putem deveni ucenici adevăraţi ai lui Hristos, pentru că El a zis: „întru aceasta vor vedea oamenii că sunteţi ucenici ai Mei, dacă veţi avea dragoste între voi”. Aşa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură, scrie ortodoxia.me.