”O să îmi sune în urechi, cât oi trăi eu. Îmi pare rău, bunicul nu mai este”, i-a spus o infirmieră la telefon în dimineața zilei de 1 mai. “M-am pus în genunchi pe jos - spuneți-mi că nu este adevărat! Am ieșit afară și am urlat, am răcnit, am țipat, degeaba, el nu mai este”, a declarat botoșăneanca.
Teama de spital apăruse acum, de când cu pandemia. Înainte, nu se temeau de spital, mergeau împreună la chimioterapie.
Când el era programat pentru o nouă doză de chimioterapie, se trezeau devreme și plecau la spital, cu un vecin cu mașina. “Stătea pe banchetă culcat, ca nu cumva la efort sau ceva să îi afecteze la spate, la operație”, povestește ea.
Într-o zi s-a simțit rău, așa că femeia a chemat ambulanța. După ce a plecat cu ambulanța de acasă, Florica a ținut legătura cu soțul ei prin telefon. Pe lângă telefonul fix din casă, fiecare avea câte un telefon mobil.
L-au dus la Spitalul din Slăveni, iar după 15 ore l-au internat la Dorohoi
Eu nu am apucat să închid, nu știu de ce, și-l aud: doamnă, doamnă, auuu, auuuu!!! urla, urlaaa! Urletul cela îmi sună în urechi cât trăiesc eu. Am ascultat așa câteva secunde, nu știu cât, pentru că te tăia, pur și simplu trecea prin tine.
Continuarea, pe Libertatea.