”- Unu... (încă două respirații în masca de oxigen) patru... (tiraj intercostal, tegumente cianotice).
- Unu și patru? Nu e acesta PIN-ul. Să vedem dacă merge cu amprenta. Nu merge...
- U... (ochii închiși și nicio putere) nu... Patr (masca de oxigen blocând din nou ultimele sunete). Pauză.
- 1234? Nu, nu este bun. Of, dacă nu-l scriem bine, se blochează pentru 30 minute. Haideți să mai încercăm încă o dată. Unu și patru am înțeles. Care sunt următoarele?
- Patr (pauză pentru respirație) ori...
- Unu de patru ori? Ăsta e! Pe soție o sunăm? Pe fiică? Soție, bine. Se apelează...
A fost ultima convorbire telefonică între ei, ultimul apel. Un monolog îngrozitor de ascultat, un monolog în care ea îl întreba dacă supa de pui e în regulă pentru când se întoarce acasă, în timp ce el lăcrima necontenit... ”Și griș! Tu să te faci bine acolo și să vii, că pregătesc de toate!”
A mai trăit câteva minute
În saloanele de lângă, pacienții și-au servit în vacarmul injectomatelor, al monitoarelor și al tuburilor de oxigen, cina. Și pentru următoarele 12 ore m-am prefăcut că ușa închisă a salonului de vis a vis de camera de gardă nu ascunde decât o fereastră spre Grădina Botanică.
Nu se vorbește despre moarte într-un spital. Ca medic, cu mâinile încă amorțite de manevrele de resuscitare, trebuie să îți păstrezi calmul, umorul și mintea limpede. Pentru că sunt alții care depind de tine fizic și emoțional.
Se sinucid medici și nimeni nu vorbește despre asta. Nu, nu din slăbiciune, nu din neputință, nu din cauza unei conștiințe încărcate. Ci pentru că - într-o lume în care ești tratat cu strigăte, așteptări nerealiste, amenințări, într-o lume fără locuri de muncă, fără mentori, într-o lume de atotștiutori și atotjudecători - nimeni nu ne învață cum să trăim cu morții din noi”, povestește medicul Loredana Farcaș, medic rezident la Institutul de Oncologie Cluj-Napoca.