În secolul al XIX-lea, românii aveau o dietă radical diferită de cea de astăzi, conform unui studiu semnificativ din 1895, intitulat "Igiena țăranului român” de dr. Gheorghe Crăiniceanu.
Conform acestui studiu, mâncarea de bază a românilor era preparată acasă și consumată proaspătă, fără să fie folosiți aditivi alimentari sau alte ingrediente artificiale. Chiar și în lipsa resurselor, țăranii erau pricepuți să gestioneze ce aveau, vânzând produsele de calitate superioară și păstrându-le pe cele de calitate inferioară pentru ei înșiși.
Mămăliga era preferată pâinii de grâu, fiind mai ușor de preparat. Carnea era rară, fiind vândută pentru a satisface alte nevoi, iar vegetale precum știrul și podbalul erau elemente comune în alimentație.
Cu această dietă simplă, obezitatea era practic inexistentă, iar medicii erau îngrijorați de consumul de porumb stricat al oamenilor, care se credea că contribuie la o boală numită pelagră.
În ciuda sărăciei, cârciumarul satului se descurca bine, vânzând produse locale la târguri și obținând profituri considerabile.
Cu toate acestea, postul, o practică obișnuită, ducea adesea la malnutriție în perioadele lungi, iar unele tradiții alimentare păreau să fie mai puțin benefice pentru sănătate.
În concluzie, studiul aduce o perspectivă clară asupra modului în care alimentația românilor s-a schimbat de-a lungul secolelor, potrivit unui clip postat pe pagina de Youtube Doza de Istorie.
În decursul ultimilor zeci de ani, odată cu fenomenul globalizării, modul nostru de alimentație s-a schimbat în mod semnificativ. Astăzi, avem acces la fructe exotice din Asia, legume cultivate în America și pește proaspăt adus din cele mai îndepărtate oceane ale lumii. Cu toate acestea, în urmă cu un secol, opțiunile culinare ale românilor erau mult mai limitate.
În lucrarea sa din 1895, intitulată „Igiena țăranului român”, dr. Gheorghe Crăiniceanu dedică un întreg capitol alimentației țăranului român.
Autorul menționează că hrana obișnuită a românilor era, în general, pregătită în casă și consumată în aceeași zi sau cel mult în următoarele două zile. În acea perioadă, aditivii alimentari, grăsimile artificiale, îndulcitorii și zaharurile rafinate nu erau folosite în preparatele culinare.
Țăranii români erau săraci și, din necesitate, erau obișnuiți să vândă produsele cele mai bune, păstrând pentru ei alimentele mai slabe calitativ.
Mămăliga era mult mai răspândită decât pâinea, datorită faptului că era mai ușor de preparat, iar pâinea de grâu era rezervată pentru momente speciale.
În acele vremuri, se consumau multe alimente care astăzi nu mai sunt la fel de populare, precum știr, podbal, frunze de sfeclă, hrișcă, mei, bob, ulei de cânepă și jufă (julfă). Țăranii consumau mămăligă de obicei de trei ori pe zi.
Carnea era un lux rar, deoarece mulți țărani o vindeau pentru a-și putea permite alte necesități pe care nu le puteau produce singuri. Chiar și cei mai înstăriți săteni evitau consumul de carne, menționând că și strămoșii lor s-au hrănit în același mod.
Cârciumarul satului trăia, în general, într-o situație prosperă. În județul Roman, acesta vindea lapte, ouă și brânză la târg pentru a-și procura alte bunuri necesare, adesea obținând un profit considerabil.
Obezitatea era practic necunoscută atât printre oameni, cât și printre animalele domestice, deoarece consumul alimentar era limitat, iar activitatea fizică era intensă, mai ales în munca de pe câmp.
Medicii vremii erau îngrijorați de obiceiul țăranilor de a consuma porumb stricat, ceea ce se credea că ar contribui la apariția unei boli serioase numită pelagră.
Postul era o practică obișnuită, care determina reducerea cantității de hrană consumată. Cu toate acestea, dr. Gheorghe Crăiniceanu observa că perioadele îndelungate de post, mai ales Postul Mare, contribuiau la malnutriția populației rurale.