Acțiunea intentată de adolescentă se numește, 'emanciparea minorului', iar legea din România permite unui minor să iasă de sub tutela părinților, dacă îndeplinește anumite condiții.
Mai exact, minorul care cere libertate și independență din toate punctele de vedere trebuie să aibă minim 16 ani împliniți, un venit propriu și acordul scris al ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului.
Dacă minorul are doar acordul unuia dintre părinți, poate obține ieșirea de sub tutelă adresându-se instanței de judecată.
Minorul devine astfel capabil, din punct de vedere legal, să se îngrijească de interesele sale, fără amestecul unei autorități părintești ori a tutorelui, asumându-și astfel, de timpuriu, în evoluția sa, drepturi și obligații specifice majorilor.
Originile emancipării
În vremurile străvechi ale Romei, „tatăl sau, generic spus, capul familiei, care dorea să-l scoată pe descendent de sub autoritatea sa, nu avea niciun mijloc direct de a ajunge la acest rezultat, fiind mult mai simplu pentru un stăpân de a elibera un sclav, decât pentru un tată să-și emancipeze copilului.
Emanciparea în reglementarea Codului civil de la 1864
Potrivit dispozițiilor Codului civil de la 1864, atât bărbații, cât și femeile, dobândeau capacitate deplină de exercițiu, fiind astfel capabile să încheie acte juridice civile, cu excepțiile prevăzute de lege, la vârsta de 21 de ani, considerată vârstă a majoratului.