Toată lumea vorbește despre Adolescence, o miniserie cutremurătoare de 4 episoade, realizată cu performanțe actoricești demne de premii și un scenariu extrem de naturalist și evocator. Fiecare episod este filmat dintr-un singur cadru, o realizare tehnică impresionantă. Dar dincolo de aceste aspecte cinematografice, serialul aduce în discuție teme extrem de actuale și sensibile, precum cultura incel, influența manosphere-ului și impactul social media asupra adolescenților.
Povestea lui Jamie Miller: O reflectare a realității contemporane
Povestea debutează cu un moment dramatic: poliția intră în casa lui Jamie Miller, un adolescent de 14 ani, și îl arestează sub suspiciunea că și-a ucis colega de clasă, Katie, în seara precedentă. Primele două episoade sunt dedicate procedurilor din secția de poliție și construirii cazului împotriva lui Jamie (interpretat magistral de Owen Cooper), deși acesta neagă orice implicare.
Totuși, dincolo de povestea principală, Adolescence pune reflectorul pe teme extrem de relevante pentru societatea modernă: presiunea socială, singurătatea adolescenților și influența toxică a platformelor online. Sunt însă 2 scene care sunt, după părerea mea, cheile şi esenţa tuturor dilemelor din zilele în care trăim. Cea în care Jamie o întreabă cu disperare pe psiholoaga cu care lucrează dacă îi place de el şi cea în care tatăl său îşi spune şi el cu disperare că trebuia să facă mai mult.
Pentru că viaţa adolescenţilor e în general complicată, dar în zilele noastre e mult mai mult decât atât. Pentru că la ei ajung, de la vârste foarte mici, de la 8-9 ani, informaţii pe care nu ştiu să le gestioneze. Pentru că bullyingul nu e deloc o glumă, ci e rău şi adesea omoară sau provoacă moarte. Pentru că social media le oferă nişte modele şi tipare din care dacă ies, atunci sunt izolaţi de societate. Şi, ştim cu toţi, pentru un om izolarea de ceilalţi însemna pe vremuri moartea, iar sentimentele de acum sunt similare, vedem pandemia de singurătate care ne înconjoară.
Jamie se vede prin în vârtejul online al inceli- lor (involuntary celibatar, dacă voi nu ştiţi, copiii voştri pre sau adolescenţi sigur ştiu despre ce e vorba) care reprezintă o comunitate de bărbați, majoritatea heterosexuali, care se consideră neatractivi și, prin urmare, incapabili să își găsească un partener romantic sau sexual, dând vina pe femei pentru această situație. Şi aşa Jamie ajunge să creadă despre el însuşi că nu e bun de nimic. Şi suferă, nu ştie ce să facă, nu ştie cu ce greşeşte, ce nu e bine cu el. De aici disperarea de a întreba psiholoaga dacă îl place.
Prin modul său de a spune povestea, Adolescence oferă și o privire pătrunzătoare asupra manosferei, o colecție de forumuri online, site-uri web și influenceri care promovează misoginia și o viziune rigidă asupra masculinității, din care fac parte și incelii. Una dintre figurile celebre ale manosferei este Andrew Tate, care a fost interzis pe Facebook, Instagram și TikTok în 2022 din cauza opiniilor sale misogine. Anterior, fusese și interzis pe Twitter pentru o serie de comentarii despre femei, inclusiv sugestia că acestea „poartă o parte din responsabilitate” pentru agresiunile sexuale – dar contul său a fost ulterior restabilit de actualul proprietar, Elon Musk.
Toate mesajele astea, dar real toate, nu fac altceva decât să creeze şi să accepte şi să tolereze violenţa. Împotriva băieţilor care “nu sunt suficient de buni” încât să fie pe lista fetelor. Iar asta radicalizează şi băieţii şi fetele. Băieţii pot să devină violenţi, fetele pot fi răutăcioase, iar la vârsta adolescenţei, la care acceptarea grupului e mai importantă ca oricând, situaţia degenerează uşor.
Cum se ajunge la crimă? Uşor, din păcate. Atâta vreme cât violenţa şi agresivitatea se revarsă din social media, nu mai există repere reale iar modelele apar de oriunde. Şi atunci ce putem face, noi ca părinţi? În primul rând să începem de când copiii sunt mici. Să fim atenţi la semnale. Să fim atenţi până cât de târziu e posibil la ce fac pe internet, ce mesaje urmăresc, ce canale, ce influenceri. Să nu credem că dacă au mai crescut au şi mai mult discernământ. Au, dar nu ştiu să selecteze încă informaţia. Şi nu ştim încă, habar nu avem care e impactul social media, ce ştim cu siguranţă este că este nevoie de un interes și o abordare colectivă pentru a aborda bunăstarea și dezvoltarea psihologică. Că e nevoie de comunitate, că ei sunt din ce în ce mai singuri, în camerele lor, singuri cu un telefon din care îşi iau toată validarea. Şi că modul în care procedăm în prezent, când totul este foarte individualist, are limite.
Ce putem face ca părinți?
Şi apoi cea de-a doua scenă. Cea în care tatăl lui Jamie, spuneam, îşi spune că trebuia să facă mai mult. Nu ştim dacă mai mult, ştim că poate diferit nu ar fi o idee rea. Probabil dacă aveţi copii adolescenţi v-aţi panicat un pic acum, dar o să treacă în câteva zile. Doar că această cultură toxică nu trece. Ştiu, atunci când cresc ni se pare şi că putem să ne mai luăm un job, poate ne apucăm de o nouă facultate (eu am făcut asta, de exemplu), dar ei au la fel de multă nevoie de noi, să fim disponibili, să îi accetăm, să îi validăm, să le fim alături, să ne aibă ca modele, să îi ghidăm, chiar dacă nu o mai facem direct şi chiar dacă se opun. E dificil, ni se pare că sunt răutăcioşi, că nu mai putem comunica cu ei, dar să ştiţi că în realitate sunt confuzi şi nu ştiu nici ei ce şi cum să facă. Şi simt că şi noi îi judecăm şi nu suntem mulţumiţi şi atunci lucrurile pot să scape de sub control. E îngrijorător, e adevărat, dar nu e fără ieşire. Chiar putem să fim acolo, să îi auzim. Şi fiţi atenţi la schimbări. Dacă vi se par multe, dacă vă îngrijorează, cereţi ajutorul. Lucrez destul de mult în cabinet cu adolescenţi şi să ştiţi că ei vor conexiune cu părinţii, vor să îi auzim, vor să îi înţelegem, doar că nu ştiu adesea cum să ne spună asta
Scurt explainer despre cultura incel:
„Incel” este o abreviere pentru „involuntary celibate” (celibatar involuntar). Acesta desemnează o subcultură online formată din persoane care susțin că nu reușesc să își găsească un partener romantic sau sexual, deși își doresc acest lucru. Termenul a fost inventat la sfârșitul anilor 1990 de o femeie numită Alana, care a creat un forum online pentru cei care, la fel ca ea, sufereau de singurătate și nu reușeau să își găsească parteneri romantici sau sexuali. Inițial, forumul era menit să fie un spațiu de susținere și împărtășire a experiențelor. Totuși, termenul incel a fost preluat de tineri singuri care au început să dea vina pe femei pentru situația lor. De atunci, a devenit asociat cu o mișcare online misogină. Forumurile online ale incelilor sunt adesea marcate de resentimente, ură, misoginie, misantropie (dispreț față de oameni în general) și rasism. Comunitatea incel are termeni proprii pentru bărbații și femeile atractive: Stacys și Chads. Incels își doresc Stacys, dar în același timp le ridiculizează și le urăsc pentru că îi aleg pe așa-numiții Chads. Ei consideră că Stacys sunt manipulative. Chads sunt bărbați de succes, atrăgători, capabili să își găsească cu ușurință parteneri romantici. Incels cred despre ei înșiși că sunt inferiori genetic față de Chads și că nu pot concura cu aceștia în atragerea Stacys-urilor.