Adevăratul scop al invaziei Rusiei în Ucraina, dezvăluit de un amiral american și de un analist militar din SUA

Conculzia se desprinde dintr-o analiză realizată pentru Centrul de Analiză Politică Europeană (CEPA) de amiralul James Foggo, fost Comandant al Forţelor Navale ale SUA în Europa şi Africa şi al Comandamentului Forţelor Comune Aliate de la Napoli, şi de Benjamin Mainardi, analist la Centrul pentru Strategie Maritimă, semnalează jurnalistul Radu Tudor pe blogul său.

Fragmente din analiza citată, în continuare.

"De la prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, Rusia şi Ucraina au fost în dezacord în privinţa problemelor de securitate ale Mării Negre. Cea mai timpurie dispută şi-a avut rădăcinile în dizolvarea Uniunii Sovietice însăşi.

Flota sovietică de la Marea Neagră şi activele sale aveau sediul în portul ucrainean Sevastopol din Peninsula Crimeea. În urma unor discuţii diplomatice îndelungate, o serie de acorduri încheiate la sfârşitul anilor 1990 au permis împărţirea bunurilor flotei între cele două state, partea leului mergând la Rusia, în schimbul unei compensaţii financiare.

În virtutea înțelegerilor, Rusia a primit permisiunea de a închiria instalaţiile navale din Crimeea ca să-şi găzduiască navele şi personalul. Aceste acorduri şi un tratat de reînnoire din 2010 au fost abrogate de Rusia în urma anexării unilaterale a Crimeei în 2014.

Cu toate acestea, primul punct important în rivalitatea maritimă ruso-ucraineană de lungă durată a fost disputa din 2003 asupra insulei Tuzla.

Rusia și Ucraina, o rivalitate de decenii în Marea Neagră

Kremlinul, căutând să eludeze taxele ucrainene şi, probabil, să submineze posibilitatea unei viitoare baze NATO în Marea Azov, a început construcţia neanunţată a unui baraj într-o parte a strâmtorii Kerci, care se întinde pe frontierele maritime ruso-ucrainene în Marea Azov şi Marea Neagră.

Pe măsură ce tensiunile au crescut, diplomaţia a produs din nou un nou tratat bilateral: Tratatul din 2003 privind statutul juridic al Mării Azov şi Strâmtoarea Kerci, care declară Marea Azov drept cale navigabilă internă comună a Ucrainei şi Rusiei.

A fost o afacere bună pentru Vladimir Putin la începutul preşedinţiei sale: să ocolească taxele ucrainene, să complice navigaţia necomercială a terţilor în mare şi să-şi asigure capacitatea de a naviga în şi din mare a navelor de război după bunul plac.

Cinci ani mai târziu, Kremlinul şi-a asigurat o nouă victorie. Când a izbucnit războiul ruso-georgian din 2008, forţele ruse au reuşit să intervină şi să-şi asigure obiectivele strategice în doar cinci zile. Această victorie a ratificat efectiv independenţa de facto a regiunilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud faţă de Georgia.

Intervenția Rusiei în Georgia crește influența Moscovei în Marea Neagră

Există două implicaţii geopolitice cheie rezultate din acest scurt război: că aproximativ două treimi din coasta Mării Negre a Georgiei a fost tăiată şi este acum sub controlul unui stat separatist pro-rus care se bazează pe patronajul rus; şi că, în timp ce Georgiei i s -a promis aderarea la NATO, această ofertă va fi amânată pe termen nelimitat.

Mai mult, conflictul a marcat începutul sfârşitului pentru Grupul operativ de cooperare navală la Marea Neagră, un forum creat pentru ca puterile navale regionale să colaboreze. Georgia şi Rusia au refuzat să participe la exerciţiile navale care implicau participarea celeilalte părți.

La fel de important, performanţa operaţională mixtă a forţelor ruse în timpul războiului din Georgia a dus la un deceniu de reformă militară, cu scopul de a îmbunătăţi doctrina şi capacităţile ruse pentru eforturile viitoare de remodelare a regiunii Mării Negre.

Destinderea în relațiile ruso-americane n-a mai venit

Acţiunile Rusiei în Georgia au tras, în sfârşit, semnalul de alarmă în Occident. 

În cele din urmă însă, răspunsul internaţional a fost confuz şi intangibil. Uverturile diplomatice au culminat cu întâlnirea din 2009 a secretarului de stat american de atunci, Hillary Clinton, şi a ministrului rus de externe, Serghei Lavrov. 

"Resetarea Rusiei" părea să ducă la o nouă destindere Washington-Moscova, deoarece administraţia Obama a anulat planul Bush pentru un sistem de apărare antirachetă în Polonia şi Republica Cehă în 2009, a încheiat în 2010 Noul Tratat START pentru reducerea armelor nucleare şi a ridicat unele sancţiuni asupra companiilor de stat ruseşti.

Însă, deja fricţiunile dintre SUA şi Rusia cu privire la Războiul Civil din Siria, Legea Magnitsky şi alte probleme alimentau îndoielile cu privire la intenţiile lui Putin. Flota Rusiei de la Marea Neagră a jucat un rol în acest sens.

În 2015, Rusia şi-a escaladat foarte mult implicarea în Războiul Civil din Siria, utilizând elemente ale flotei pentru a sprijini Escadrila Mediteraneană, cu elemente care includ foc naval şi transport de trupe.

Anexarea Peninsulei Crimeea şi prima invadare a Ucrainei

Dar în 2014 toate incertitudinile în legătură cu bunăvoinţa Kremlinului au dispărut. Kremlinul a ordonat aşa-zişilor omuleţi verzi (trupe ruseşti fără însemne) să intre în Peninsula Crimeea, ceea ce a dus la anexarea acesteia în acelaşi an. La scurt timp, Rusia a lansat prima sa invazie a Ucrainei, trimiţând trupe şi echipamente pentru a sprijini mişcările separatiste din provinciile cele mai estice, Doneţk şi Lugansk.

Luptele în zonă au continuat de atunci, făcând cel puţin 14.000 de morţi.

Un aspect mai puţin analizat al campaniei ruse la acea vreme a fost paralizarea capacităţilor maritime ale Ucrainei. Ucraina a pierdut o treime din coasta Mării Negre, jumătatea terestră a strâmtorii Kerci, care domină accesul la Marea Azov, şi câteva oraşe-port cheie, niciunul mai important decât Sevastopol.

Oraşul Sevastopol a fost baza principală a Marinei ucrainene de la obţinerea independenţei faţă de Uniunea Sovietică în 1991.

De asemenea, a fost casa academiei navale a Uniunii Sovietice, care a fost reutilizată pentru uzul rusesc.

În timpul anexării, o mare parte a flotei ucrainene se afla în portul Crimeei şi aproximativ 80% din flota sa a fost capturată de forţele ruse. În plus, trei şantiere navale importante au fost pierdute, şi de atunci au fost reutilizate pentru a construi nave ruseşti.

Astfel, până la începutul anului 2015, Rusia aproape şi-a dublat propria coastă a Mării Negre în detrimentul Ucrainei, a transformat marina ucraineană într-o forţă meschină, a subminat în mod semnificativ infrastructura navală internă a Ucrainei, a marginalizat un alt vecin de la Marea Neagră prin sprijinirea unui stat autonom care ocupă două treimi din coasta sa şi şi-a asigurat controlul accesului la Marea Azov.

Statutul Flotei ruse a Mării Negre a crescut

Dominaţia geografică a Rusiei asupra nordului Mării Negre până în 2015 a ridicat statutul Flotei Mării Negre. În următorii câţiva ani, aceasta avea să fi supusă unor eforturi majore de modernizare.

Modernizarea flotei s-a concentrat pe submarine şi pe nave mai mici înarmate cu rachete Kalibr.

În plus, anexarea Peninsulei Crimeea a permis Rusiei să desfăşoare sisteme antinave şi antiaeriene terestre în acest teritoriu.

În regiunea Mării Negre, Rusia s-a înfruntat în mod repetat cu Ucraina, căreia i-a confiscat în navele și i-a închis ocazional accesul prin strâmtoarea Kerci.

Acestă manevră a fost facilitată de finalizarea de către Rusia a Podului Kerci, care nu numai că a conectat teritoriul Crimeei confiscat în 2014 de Rusia continentală, dar a îngustat şi mai mult strâmtoarrea.

Înainte de invazia din februarie, Rusia a închis din nou zone mari din nordul Mării Negre şi din Marea Azov.Navele NATO, niciodată binevenite aici, sunt acum întâmpinate cu ostilitate deschisă.

Anul trecut, mijloacele aeriene şi navale ruseşti au acţionat în mod periculos şi chiar ar fi tras în apropierea distrugătorului britanic HMS Defender în timp ce acesta efectua o misiune de patrulare.

Aceste acţiuni periculoase s-au repetat în apropiere de fregata olandeză HNLMS Evertsen.

Kremlinul a pregătit invazia în paralel cu tăierea accesului Ucrainei la mare

Conflictul naval a fost mai puţin vizibil în timpul asaltului Rusiei asupra Ucrainei, dar rezultatul războiului pe mare este absolut critic.

Pe măsură ce forţele terestre ruse s-au adunat de-a lungul graniţei cu Ucraina la sfârşitul anului 2021 şi începutul lui 2022, la fel şi Kremlinul a pus bazele pentru a tăia Ucrainei accesul la mare şi pentru a-şi consolida propriile forţe navale de la Marea Neagră cu elemente din Flota Baltică şi a Pacificului.

După ce şi-a asigurat ambele părţi ale strâmtorii Kerci şi Crimeea cu ani în avans, Rusia a ajuns în poziția corespunzătoare pentru a închide Marea Azov şi zonele din jurul Peninsulei Crimeea pentru navele străine în decursul anului 2021, încălcând direct prevederile Tratatului ruso-ucrainean şi Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării din 2003.

Imediat înainte de invazia din 24 februarie, Rusia a emis din nou avertismente că va desfăşura exerciţii cu muniţie active în perioada 13-19 februarie, blocând accesul la Marea Azov şi zonele din jurul Peninsulei Crimeea.

În timp ce Moscova şi-a anulat decizia pentru Marea Azov, zonele Mării Negre din jurul Crimeei au rămas închise. În acelaşi timp, s-a raportat că şase nave de debarcare amfibie au intrat în Marea Neagră.

Acum consolidată, Flota rusă a Mării Negre a efectuat un exerciţiu care a implicat aproximativ 30 de nave de război și care s-a încheiat cu doar cinci zile înainte de invazie. Odată ce forţele terestre ruse au început asaltul asupra Ucrainei, Rusia a obţinut practic controlul mării în mod implicit. Angajamentele navale din ultimele două luni au fost mai puţine şi mai puţin intense decât operaţiunile terestre care au atras cea mai mare acoperire a conflictului.

Soarta războiului pe mare. Implicații post-conflict

Dar aspectele maritime ale războiului sunt extrem de semnificative, în special pentru implicaţiile lor postbelice. Până acum, mijloacele flotei ruse au bombardat oraşe mari, inclusiv Mariupol, şi au debarcat infanterie navală în sudul oraşului la sfârşitul lunii februarie.

De teamă că va cădea în mâinile Rusiei, Ucraina şi-a scufundat în port nava amiral, fregata Hetman Sahaidacini.

Navele ruseşti şi ucrainene au avut mai multe schimburi de focuri, soldate cu scufundarea mai multor nave de patrulare ucrainene şi ruseşti. Ameninţarea unei operaţiuni amfibii împotriva Odesei a apărut şi ea, dar este probabil o mişcare prea riscantă fără sprijin dedicat la sol.

Cel mai important, cu toate acestea, în timp ce o blocadă oficială a Ucrainei nu a fost declarată, o blocada de facto este cu siguranţă în vigoare.

Începând cu ziua invaziei, Rusia a suspendat dreptul traficului comercial de a intra în (dar nu şi de a părăsi) Marea Azov. De asemenea, activele flotei ruse s-au poziţionat pentru a opri accesul rămas al Ucrainei la Marea Neagră.

Deja, mai multe nave comerciale neutre au fost lovite de focul naval rusesc, perturbând fluxul de transport maritim pentru o ţară ale cărei exporturi reprezintă aproximativ 41% din economia sa, şi oprind majoritatea transporturilor de cereale şi alte transporturi agricole care ajută la hrănirea lumii. ‘

Multe nave comerciale neutre sunt acum prinse în porturile ucrainene.

Minele marine au fost observate plutind în ape neutre până în România şi Turcia,  existând relatări că ar afecta traficul comercial pe Dunăre, sporind şi mai mult riscul pentru toate navele comerciale din Marea Neagră. 

La rândul ei, Ucraina s-a închis voluntar porturile sale pentru traficul comercial la sfârşitul lunii februarie.

Episodul Moskva

Cea mai notabilă confruntare navală de până acum a avut loc pe 13 aprilie, când forţele ucrainene au declarat că două dintre rachetele lor antinavă au lovit crucişătorul Moskva , nava amiral a flotei Mării Negre. Scufundarea crucişătorului a fost o dovada că, în ciuda faptului că sunt bine înarmate cu capacităţi antiaeriene, navele moderne sunt încă vulnerabile, iar factorul uman rămâne esenţial pentru performanţa luptei.

Cu toate acestea, pierderea navei în sine ar putea să nu fie atât de semnificativă pe cât sugerează unii observatori. Într-adevăr, este puţin probabil ca marina ucraineană să poată valorifica în mod semnificativ evenimentul pentru a rupe blocada.

În mod similar, fără un aflux semnificativ şi susţinut de arme anti-navă din partea puterilor străine (Marea Britanie a trimis câteva rachete anti-navă mici, iar SUA evaluează în prezent o cerere ucraineană pentru muniţii ghidate Harpoon mai puternice), este îndoielnic dacă Ucraina va fi capabilă să aplice o strategie de respingere maritimă.

Câştigurile teritoriale ale Rusiei sunt cu siguranţă substanţial mai mici decât sperase Kremlinul, dar zonele pe care acum le controlează în mare parte au o mare importanţă pentru viitorul accesului la mare al Ucrainei şi al puterii navale ruseşti în Marea Neagră.

Rușii n-au cucerit multe orașe ucrainene, însă printre cele cucerite sunt porturi importante

De la mijlocul lunii aprilie, Rusia capturase Berdiansk şi declarase victoria la Mariupol, în ciuda rezistenţei forţelor ucrainene. Procedând astfel, Ucraina a fost efectiv separată de Marea Azov, transformată efectiv într-un lac rusesc.

Oraşul-port Herson a căzut şi el în mâinile Rusiei, continuând să extindă controlul Moscovei de-a lungul coastei ucrainene a Mării Negre. Nikolaiev, un oraş-port major cu trei şantiere navale semnificative din epoca sovietică, a rezistat atacurilor ruseşti pe parcursul lunii martie, dar rămâne aproape de linia frontului.

În cazul în care lupta pentru oraş ar fi reînnoită în următoarea fază a conflictului, Kremlinul ar putea dobândi capacitatea naţională de construcţii navale pe scară largă care i-a lipsit de la prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Portavionul singuratic şi vechi al Rusiei, Amiral Kuzneţov, şi cele trei crucişătoare ale sale din clasa Slava au fost construite la şantierele navale din Nikolaiev în anii 1970 şi 1980.

Între timp, flota rusă continuă să blocheze Ucraina.

Dar există o alternativă: dacă Ucraina poate menţine o strategie de respingere maritimă , ar putea impune suficientă uzură  flotei ruse încât blocada să devină nesustenabilă.

Aceasta este o perspectivă atrăgătoare, având în vedere că Turcia a închis accesul la Marea Neagră prin Dardanele navelor de război pe durata conflictului, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Montreux , ceea ce înseamnă că Rusia nu îşi poate consolida forţele navale cu elemente din Flotele Baltice sau Pacificului. Pe teren, ucrainenii au rezistat şi continuă să reziste cu vitejie invaziei ruse.

Cu toate acestea, în ciuda proclamaţiilor frecvente despre cum şi când se va termina războiul de către jurnalişti şi analişti, rămâne de văzut dacă Ucraina este într-adevăr capabilă să reziste în continuare şi dacă Rusia însăşi este capabilă să susţină războiul."

Continuarea materialului, pe blogul lui Radu Tudor.