Actorul Dorel Vișan a povestit într-un interviu acordat Antenei 3, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, despre ce mai înseamnă astăzi Paștele, cum mai este primenirea în inimile românilor, dar și despre cum lipsa tradițiilor încep să-l dezumanizeze pe om.
Mai este Paștele un prilej de primenire spiritual în rândul românilor? Mai e primenirea prezentă în inimile românilor, ca sens, model de urmat?
Nu prea mai este. Nu mai simte nimeni sau foarte puțini mai simt nevoia sau îndemnul din sufletul lor de primenire sufletească. Lumea a căzut foarte tare, chiar acum mă odihneam puțin și mă uitam la televizor și la o emisiune cu niște tineri. Domnule ce aiureală, un gol în sufletul și mintea lor, un haos nedefinit care mă derutează când privesc lumea asta ce aparține astăzi lor, atât de căzută.
Paștele e o sărbătoare cosmică. Nu e o sărbătoare ca toate celelate, ca duminicile, nu e o sărbătoare de odihnă sau o sărbătoare care amintește de un sfânt. E o sărbătoare fundamentală cum este de altfel și Crăciunul – sărbătoarea Nașterii Domnului. S-a născut cineva care vine să mântuiască lumea, nu vorbim despre o simplă naștere, e Învierea celui care moare, adică Învierea lui Iisus are o semnificație cosmică. Ea trebuie să fie în sufletul fiecăruia. Este o Înviere în coștiință. Iisus a spus: ”Dezbrăcați-vă de omul vechi și îmbrăcați-vă cu omul nou!”. Desigur, această îmbrăcare nu este o simplă îmbrăcare și dezbrăcare de haine, ci o îmbrăcare și o dezbrăcare de conștiință, de credință, de autocunoaștere, de relație cu divinitatea.
M-am mai uitat la televizor, unde nu prea mai ai ce să vezi, și mulți preoți nu prea erau în temă cu Învierea lui Iisus. Ei vorbesc despre o poveste, o poveste a unuia numit Iisus și care a pătimit și a Înviat, dar nu reușesc să trăiască această poveste. Religia, în general, îl consideră pe Iisus un idol, dar Iisus nu e un idol, El este un ideal. Iisus a avut două origini, origine divină și origine omenească, umană. Biserica nu prea face diferența dintre cele două origini ale Mântuitorului. Se ocupă numai de partea de divinitate a lui Iisus. El s-a Înălțat la Cer. Deci, El a plecat dintre noi. Numai că atunci când El a plecat a spus așa: ”Acolo unde voi fi eu, veți putea fi și voi”. Ce înseamnă acest lucru pe care l-a spus după Înviere? Că nu va trebui să murim ca să ajungem la Iisus, ci doar a realizat demonstrația că și noi ne putem înălța. Problema Înălțării e problema primenirii de care vorbim. Primenirea rămâne valabilă. Mă uitam aici la țară la vecina mea, că a scos tot din casă, a făcut curat, a șters de praf totul. Încă se mai păstrează, în anumite familii, tradiția asta de curățenie, o curățenie sufletească, trupească și materială, precum și de înnoire, că aici este o altă problemă reală. Să vă nașteți din nou, asta spunea Iisus. Noi, numai că nu ne putem naște, noi nici nu putem muri.
Nu aveam credința aceasta. Iisus, ca om, trebuie să rămână în realitate. Marii filosofi ai lumii, ai gândirii umane în ansamblul și apogeul ei, spun că dacă Dumnezeu nu coboară în realitate, el pentru noi nici nu există. Deci Dumnezeu trebuie să treacă în realitate ca omul să treacă la faptă. Aici este miezul. Credința fără faptă, fără acțiune e o vorbă goală.
Nimic nu este mai necunoscut pentru om decât el însuși
Relația cu Dumnezeu, relația cu Iisus, se face prin accesarea acestui tip de gândire. Iisus a spus eu sunt Calea, Adevărul și Viața, dar El a mai spus niște cuvinte: ”Tot ce este călăuzit de Duhul Sfânt sunt fiii lui Dumnezeu”. Deci a spus că El este Calea, dar toți putem să fim această cale, să devenim una cu această Cale, dacă îl urmăm. Nimic nu este mai necunoscut pentru om decât el însuși.
Dumitru Stăniloaie spune că viața unui creștin trebuie să fie, să se desfășoare după cadrul vieții lui Iisus. Din acest considerent, Iisus e o punte de conștiință, pe care Dumnezeu a aruncat-o către om pentru ca aceasta să se poată apropia de divinitate. Din acest motiv, spun că este un ideal. O punte de cunoaștere și de autocunoaștere. Relația cu Dumnezeu e o problemă de cunoaștere și de autocunoaștere, bineînțeles.
Tradiția își pierde din putere, din însemnătate. Ce rămâne de făcut?
Am fost acum doi ani în America pe Mississippi. Acolo există niște triburi de indieni care nu acceptă civilizația. Deci nici chibritul nu-l acceptă. Ei aprind focul tot cu lemnul frecat. Nu acceptă nimic, doar regulile lor vechi. Acolo am văzut un muzeu, lumea nu a prea băgat de seamă, că toți erau interesați de o punte aflată la nu știu câți metri înălțime, nimeni nu era atent la informația din jur.
Dispariția tradițiilor îl face pe om să se dezumanizeze
Acolo era un anunț, o lozincă, un mesaj, un avertisment, în care scria așa: ”Dacă nu ne vom întoarce la rânduielile bătrânilor noștri vom dispărea ca oameni”.
Deci nu ca specie, ca oameni. Acesta este răspunsul la ce m-ați întrebat! Dispăream ca oameni pentru că tradițiile, obiceiurile, instruierea care se făcea cu tinerii, sunt în legătură cu legile universale, cu legile pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru armonia universului. În momentul în care dispar aceste legi, aceste legi ce nu pot fi nici modelate, nici supuse, ele sunt legile unei puteri pe care noi o numim Dumnezeu și este extrem de organizată și purtătoare de constiință, golul ce se instalează în urmă anunță nimicul ce ia locul credinței, nimicind conștiința. Dispariția tradițiilor îl face pe om să se dezumanizeze.
Noi românii avem așa o predilecție pentru cuvinte mari
Intrăm, cum spuneam aici la o lansare de carte la Cluj, într-o vâltoare a obișnuinței. Ne obișnuim cu comoditatea, suficiența. Imităm ce fac ceilalți, nu mai facea ce au făcut odată bunii și străbunii noștri. Am văzut o doamnă care vorbea la televizor și spunea România - ”Smart Up”, ai auzit, adică pe măsură ce România este tot mai mizerabilă, mai down și nu mai up, sunt unii și unele, care aduc modernul, așa zic ei, aduc aduc Europa, aduc America, aduc Lumea, dar să ne amintim ce spunea Eminescu – ”Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de desvoltare a acestei țări este ca elementul românesc sa rămâie cel determinant. Voim statul național, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană".
Noi trebuie să ne păstrăm frumusețea noastră pe care am avut-o, în toate domeniile și în comportament, școală și în relația cu părinții. Noi românii avem așa o predilecție pentru cuvinte mari. Aveam un prieten care ca să arate această gândire bombastică a românului necultivat, când explica un lucru spunea: ”Din punct de vedere preponderent și Madagascar”. Folosea două cuvinte răsunătoare, pentru a sublinia lipsurile, formele fără fond.
Păcat că tinerii nu mai cresc, nu mai trăiesc cu aceste tradiții, căci tradiția e în ei. Copii de astăzi încă se nasc, au informația cuprinsă în programul lor biologic ce este o emanație a bunilcilor și a străbunilor lor, al neamului nostru. Noi ne naștem cu acel program și trebuie să-l îndeplinim. Așa cum rața, puiul de rață iese din ou, și aleargă spre baltă, nu în partea cealaltă ca și broasca țestoasă. Ai văzut când ies puii vin prădătorii acolo la ospăț, dar puii merg exact spre ocean, exact spre mare, nu o iau în partea cealaltă spre deșert.
Dispare înțelegerea dintre oameni, colaborarea dintre oameni. Prietenia nu mai este cum a fost odată
Același program se află și în lăuntricul copiilor noștri, același program biologic. Dacă acest program nu ia ființă, atunci se întâmplă ceva în psihicul lor care îi aduce în punctul de a nu mai avea încredere în oameni. Ei nu mai pot colabora între ei. Observăm că dispare înțelegerea dintre oameni, colaborarea dintre oameni,. Prietenia nu mai este cum a fost odată.
Tradiția e în noi. Am văzut odată o rață, care și-a făcut cuibul într-un copac într-o scorbură. Era o rață sălbatică și-și arunca puii de acolo la un moment dat, de la doi metri. Se ridicau cu aripioarele lor și fugeau spre apă. Și cum ajungeau în apă scuturau codița și erau fericiți. Acesta este instinctul, dar omul nu are numai instinct, el are și gândire. Aici este relația dintre om și Dumnezeu.
Credința se face numai prin gândire. Unirea gândirii cu voința și asta nu mai funcționează. Noi am intrat într-o moară, vâltoare a obișnuinței care distruge, nu numai trupul, ci și sufletul. Facem multe păcate.
Sărbătoarea de Paște nu este un prilej de numărare a bobocilor, a păcatelor, ci de îndreptare a lor. A ajuns, din păcate, să fi un prilej de ghiftuială. Cum spunea marele poet Adrian Păunescu –sărbători triviale. Spunea el, primim o înviere din import, de la cei care întâi ne și omoară. O Înviere de la cei care ne omoară. Așa a Înviat și Iisus!
Învierea lui Iisus este un simbol, o piatră fundamentală a omenirii. Dacă Dumnezeu și-a trimis propriul Fiu pe pământ și lumea nu s-a schimbat în bine și nu-l urmează, ci doar îl inserează într-o poveste, atunci ceva nu e bine cu omul. Ceva nu e bine cu totul! Dacă modelul hristic nu mai reprezintă ceva pentru noi sărbătorim Paștele degeaba, zadarnic. Noi trebuie să Înviem, după exempul lui Iisus.