Am ieşit dintr-un magazin, eram ocupată să îmi scot mizeria de mască de la gură şi mi-am agăţat ochelarii. Eram ocupată să îmi scot ochelarii cu masca şi nu am văzut trotuarul, o bucăţică de scară. O trecere de la un nivel al trotuarului la celălalt, doar vreo zece centimetri.
Şi aia a fost. Momentul începutului concediului meu. Nu s-a întâmplat în România, s-a întâmplat acasă. Eram la Chişinău, era sărbătoare. Era Sfântul Ilie, pentru că la noi sărbătorile sunt mai târziu.
Asta e situaţia. Noi la emisiuni, tot timpul spunem că există o cauză spirituală a unor probleme, a accidentărilor.
Cauza spirituală a problemei mele este că noi vrem să controlăm totul, sunt situaţii pe care vrem să le ţinem tot timpul sub control. Eu sunt un fel de superviser şi noi trebuie să lăsăm problemele altora să fie problemele altora.
Eu voiam să merg la Odessa, în sudul Moldovei, aveam planuri multe, deşi mă ducea cu un scop anume, de a controla nişte chestii. Şi Dumnezeu a zis, după ce a văzut că eu eram atât de hotărâtă: Pe asta nu pot să o opresc decât dacă îi rup o mână sau un picior, altfel nu o opresc.
Lidia Fecioru, cu mâna în ghips la emisiunea Adevăruri ascunse la Antena 3
Mă descurc bine cu mâna stângă, dar ştii de ce? Pentru că am un milion de prieteni în loc de mâna dreaptă. Şi le mulţumesc din suflet.
Am un prieten care m-a întrebat cine îmi face mâncare şi îi spun că o vecină, o verişoară, mai sunt o mulţime de prietene. Şi mi-a răspuns: pe tine şi un an dacă te ţine în ghips, tot are cine să te hrănească.
Am deja două săptămâni, sunt în a treia săptămână şi trebuie să stau cu ghipsul şase săptămâni. Mi-au pus mâna în ghips acolo la Orhei, era un băiat tânăr, un doctor tânăr şi ei săracii nu au de niciunele.
M-a întrebat dacă sunt alergică la ceva, i-am răspuns că la lidocaină, dar mi-a spus că oricum nu are şi că a întrebat doar aşa, orientativ. Mi-a făcut novocaină, dar a trebuit trasă mâna pentru că era aşa un fel de S.
Ştiam că trebuie să tragă de ea, mi-am acordat primul ajutor când m-am ridicat de pe trotuar. Mi-am făcut o atelă dintr-o cutie de carton pe care o aveam în portbagaj.
Mi-am luat faşe, mi-am legat mâna şi m-am dus la spital. Şi i-am zis: eu o să urlu, dar să nu mă bagi în seamă. L-am sunat apoi pe tânărul doctor de la Orhei, i-am mulţumit şi să îl felicit că mâna a fost pusă foarte bine.
Din foarte multe istorii de acest gen avem de învăţat pentru că astea sunt nişte lecţii pe care trebuie să le învăţăm, dar simţul umorului nu trebuie să ne lipsească niciodată.
Le mulţumesc prietenilor mei, care au grijă de mine.
