Mâinile îi tremură acum. Altădată, dar nu de mult, degetele sale lungi se mişcau cu precizie milimetrică şi fineţe de pianist. Făceau minuni în sala de operaţie. Zi şi noapte. An după an. Mai bine de jumătate de secol. Fără limite, dupa cum singur spune. A ştiut un singur lucru. Cum să facă bine. Sub lampa din sala de operaţie aseza câmpul steril cu grijă, iar bisturiul său deschidea drumul către vindecare.
Acum, omul despre care s-a spus că e un titan al medicinei româneşti e imobilizat la pat. Şi într-o izolare aproape totală într-o cameră de la Spitalul Marie Curie. De câţiva ani, singura lume a chirurgului înseamnă rafturile pline de cărţi, icoanele, tablourile şi fotografiile pe care le-a primit drept răsplată de la pacienţii pe care i-a operat.
Trec zile întregi până când uşa albă, capitonată, se mai şi deschide. Acum, la 80 de ani, profesorul Pesamosca încearcă să înfrunte realitatea. Din când în când, câte un fost coleg, dintre cei care i-au fost alături, mai trece să-l viziteze.
La uşa cabinetului era coada mereu. Dacă la putere nu ar fi venit comuniştii, Alexandru Pesamosca ne-ar fi spus azi poveşti marinăreşti- visul lui a fost să plece pe mare. Dar poate că România avea nevoie de un doctor genial, aşa că a făcut medicina. Mai întâi la ţară, apoi la Bucureşti. Din 1984 n-a mai ieşit din Spitalul de Copii Marie Curie: acolo muncea, acolo locuia. Pur simplu, n-a avut niciodată timp să se ocupe de el, să-şi plângă cei doi fii morţi înaintea lui, să-şi ia o casă. Aşa că spitalul i-a devenit casă, iar meseria, un mod de viaţă. A ajuns profesor şi, spre finalul carierei, academician.
Prin diverse intervenţii, profesorul a fost lăsat să stea în spital. Şi uitat. Chiar şi de cei care ar trebui să aibă grijă de el. Cel mai mare regret al medicului e că nu a pus nici un preţ pe partea materială a vietii. De fapt, nici nu îndrăznea cineva să-i ofere bani. În schimb, primea cadouri dintre cele mai diverse.
Acum se mulţumeşte cu şi mai puţin. O supă, două mere şi câteva secunde de companie pe zi. În străinătate, profesorul Pesamosca nu ar fi fost doar respectat, ci adulat. Stau dovadă scrisorile pe care le primeşte în fiecare an de la foşti pacienţi de-ai săi.
Scrisorile de mulţumire continuă să sosească şi azi. Iar profesorul le citeşte pe fiecare în parte. După aproape 60 de ani de muncă în spital, Alexandru Pesamosca a aflat de ce a făcut această meserie cu atât de mult drag.
Un final de carieră nedrept, pentru un om care a iubit oamenii şi care nu a primit la schimb iubirea lor.
