Un psiholog explică de ce tot mai mulți tineri își pun capăt zilelor în ultima perioadă: "Ei, de fapt, nu vor să moară"

Specialistul spune că, în esență, tinerii nu vor să moară, ci ei doresc, de fapt, să pună capăt suferinței pe care o au și nu știu să o gestioneze și găsesc această cale.

O adolescentă de 17 ani s-a aruncat de la etajul 4 al unui bloc din sectorul 1 al Capitalei

Psiholog: ”Adolescenții nu vor să moară, ci să pună stop suferinței pe care nu știu să o gestioneze”

Când adolescenții doresc să nu mai trăiască, ei nu vor să moară, ei, de fapt, în profunzime, vor să pună stop suferinței. O suferință pe care nu știu și nici nu pot să o gestioneze. 

Unii dintre ei își țin ascunsă suferința, alții cer ajutorul și au primit ajutor, însă acesta nu este atât de eficient și de rapid precum își doresc. Rezultatele sunt lente mai ales în cazul depresiei severe și a ideației suicidare. 

Un lucru e sigur: în fața suferinței depresiei ai nevoie de mult, mult sprijin, de răbdare, de psihoterapie de lungă durată și de medicație sau/ și spitalizare.

Mihai Copăceanu: ”După înmormântare, multe familii se simt abandonate. Nu ne place să vedem că alții suferă”

Și încă ceva: părinții au nevoie de autentică înțelegere, de sprijin și de ajutor. Pentru că și părinții obosesc, sunt epuizați, nu înțeleg, rămân fără resurse și fără răbdare. 

Iar în cazurile triste, întreaga comunitate, luni întregi după deces ar trebui să sprijine familia. Ceea rar se întâmplă. După înmormântare, multe familii se simt abandonate în suferința lor care devine și mai apăsatoare. Nimeni nu le mai deschide ușa. Fugim. Nu ne place să vedem că alții suferă. 

Comunitatea are acest rol esențial de a alina suferința familiei, nu e vorba doar de compasiune sau "să le plângi de milă", e vorba de susținere! Și frații, și prietenii apropiați, și colegii de școală. 

Dar din păcate nu avem exercițiul acesta de a fi lângă o familie îndurerată, nu în zilele tragediei, ci după. Atunci când este mult mai important. 

Am fost la înmormântarea unui adolescent... sinucis. Printre cele mai triste zile din viața mea. Întreaga curte a bisericii era plină cu zeci de tineri îmbrăcați în negru. Nimeni, niciunul nu vorbea. Toți ascultam strigătele părinților. 

Psiholog Copăceanu: ”Știți cât de mult contează o îmbrățișare!?”

La 12 fix a venit popa. Preotul la orice înmormântare ar trebui să joace un rol central.  El poate aduce multă alinare și încredere. Cu atât mai mult acum. L-am privit.

Tipu' nu a zis nimic, nu a vorbit cu prietenii tânărului, nici măcar cu părinții. Să se apropie, să îi îmbrățișeze. Știți cât de mult contează o îmbrățișare!?

A mers țintă în fața sicriului și a început să cânte alături de un bătrân care îngâna ceva de neînțeles. Apoi a mers grăbit la groapă. Și a plecat fără să facă un gest de bunătate. Or întreaga zi ar fi trebuit să o dedice acestei familii, să fie el de la 8 în biserica lui. Să plece ultimul.

Noi toți am rămas neclintiți și tăcuți până când ultima lopată de pământ a fost aruncată. De obicei lumea pleacă după slujbă și familia rămâne singură. Acum nimeni nu s-a mișcat.

Era gestul nostru că nu putem pleca...

Mihai Copăceanu: ”Pentru gesturi de compasiune nu ai nevoie să înveți la facultate”

Pentru gesturi de compasiune nu ai nevoie să înveți la facultate. Trebuie doar să fii om. Cu  atât mai mult preot. Ce păcat ca la teologie nu se învață nimic despre psihoterapie...

Sunt convins că nici după tragedie, popa nu a mai călcat vreodată pragul casei părinților. 

Și mai rușinos că nici pe profesorii copilului nu i-am văzut, nici pe director, diriginte. Ar fi ajutat un mesaj din partea lor sau măcar simpla prezența ca sprijin pentru familie. Ce scuză și urgență or fi avut? Poate concediu.. 

Acum discut cu prieteni din America cum la ei în școală există o evaluare a riscului suicidar și protocoale bine stabilite.

Iar în cancelarie profesorii nu bârfesc, nu acuză sau etichetează copiii și părinții, ci fac ședințe despre copiii vulnerabili, cei la risc și cu probleme de sănătate mintală. Apoi îi trimit și colaborează strâns cu cabinete de psihoterapie și clinici. 

D'aia e America și nu România!”, a explicat psihologul Mihai Copăceanu, duminică, pe pagina de Facebook.