„Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”, era dictonul care avea să nască ceea ce s-a numit Revoluţia Română. 16 Decembrie 1989, sute de oameni din Timişoara au avut curaj să iasă în stradă pentru a striga împotriva regimului comunist şi să îşi câştige darul cel mai de preţ: libertatea. Preţul plătit a fost dureros: zeci de morți și sute de răniți, un preţ care şi astăzi la 30 de ani la Revoluţie a lăsat urme adânci în trup şi suflet.
Oamenii prostestau în faţa Bisericii Reformate din Timişoara pentru a împiedica mutarea pastorului Laszlo Tokes, dictată după ce acesta îndrăznise să critice regimul comunist condus de Nicolae Ceauşescu. Așa s-au născut primele manifestații care au convins din ce în ce mai mulţi timişoreni să iasă în stradă. Atunci au început primele ciocniri între protestatari şi forţele de Miliţie şi Securitate, iar în noaptea de 16 spre 17 au pierit printre gloanţele securiştilor primii martiri ai Revoluţiei.
Femeia care a renăscut în noaptea de 17 spre 18 decembrie
Mariana Farcău este una dintre victimele lui Decembrie 1989. Şi un nume în unul din numeroasele dosare ale Revoluţiei, dosare care şi până astăzi au rămas nesoluţionate: “Dosarul lotului 72 Timişoara”. Femeia a renăscut în noaptea de 17 spre 18 Decembrie 1989. A fost adunată de un brancardier dintre cadavre, după ce fusese împuşcată de două ori. Un glonț de mitralieră în șold, iar celălalt în urmăr. Securiştii se pregăteau să o transporte la crematoriu şi să o ardă de vie, crezând că e moartă. Minunea face că acel brancardier care a salvat-o și a adus-o la spital era din localitatea natală a Marianei.
La 30 de ani de la Revoluţie femeia a împărtăşit pentru antena3.ro episoadele pline de tragism de atunci. După 30 de ani, Mariana și familia sa așteaptă să se facă dreptate.
„Încă din liceu mi s-a spus că ar fi bine să colaborez cu ei, cu Securitatea, cu Poliția Secretă”
„Noi ştiam că urmează să se întâmple şi la noi, în România, inevitabilul a aceea ce s-a întâmplat anterior și la Praga, urma să se întâmple şi în România. Noi suntem opt frați din Ardeal și participam la întâlnirile enoriaşilor lui László Tőkés şi a Bisericii Reformate care se opunea deportării lui în Oradea. Era minunat în oraşul Timişoara, când aveam nevoie unul de altul, eram unul pentru toți. Și atunci sigur ne-am dus şi noi să susţinem rugăminţile enoriaşilor care apărau deportarea, spunând că ei îşi doresc ca acel preot să rămână în Timișoara. Mi-a zis mama să venim şi noi. Când faci un bine, ți se întoarce. Şi atunci ne-am dus şi noi. Pe 11, 12 decembrie a fost mai puţină lume, dar pe 13, 14, 15 decembrie, în timpul serilor, era din ce în ce mai multă lume. Pe data de 16 era puhoi de lume și securiștii erau îmbrăcați în civil, noi ştiam că urmează să deporteze şi ne-am opus”.
Mariana s-a înscris la Facultatea de Drept, însă a picat, nevrând să colaboreze cu oamenii Securității. „Încă din liceu mi s-a spus că ar fi bine să colaborez cu ei, cu Securitatea, cu Poliția Secretă. Ei mergeau către copiii mai influenți din comunități. Refuzând, te blocau, nu te mai puteai înscrie”, povestește femeia.
Era 16 decembrie, iar Mariana împreună cu mai mulți prieteni se aflau la locuința fratelui său ca să-l aniverseze. Era campion balcanic la box, sportivul UTM.
„Mărşăluiam în noaptea de 16, fiind ziua fratelui meu Vasile, ne-am adunat la el acasă să-l aniversăm. Am primit un telefon și mi-a spus ” Nu mai veniți odată?! Că e jale ce se întâmplă”. Am ieşit cu toţii din nou în stradă şi am mers spre Piaţa Maria, doar că între timp pe o parte dintre noi ne-au arestat şi ne-au băgat în dube. Eu am scăpat ca prin minune, iar Lliliana şi Vasile, fraţii mei, au ajuns la Beciul Securității pe Sălăjan, urmând să fie duşi la puşcărie, iar a doua zi intra în vigoare misiunea ”Radu Cel Frumos”, adică să îi împuşte pe toţi cei arestaţi şi să-i facă dispăruţi”.
„Fratelui meu i s-a zdrobit globul ocular”
Era 17 decembrie, anul 1989, când comuniştii transportau la Bucureşti cadavrele a peste 40 de revoluţionari din Timişoara, care a doua zi urmau să fie incinerate la Crematoriul Cenuşa, pentru a șterge definitiv urmele victimelor Revoluției. 43 de cadavre furate din Timisoara au fost trimise la Bucuresti pentru a fi arse.
Unii au pierit tragic, copii, părinţi, fraţi, surori s-au pierdut în gloanțele nemiloase ale Securităţii, alţii s-au salvat miraculos.
„Eu am scăpat și pe parcursul acelei nopți ne-am chinuit să facem presiuni. În beciurile Securităţii oamenii erau ca sardelele. În mod normal dacă intrau 5 oameni, atunci intrau câte 50. Şi sora mea şi fratele meu au nimerit într-o celulă apropiată. Sora mea a nimerit într-o celulă cu o femeie care urma să nască. Fratele meu a început să-i apostrofeze pe securişti că femeia însărcinată va muri dacă nu va fi scoasă. Oamenii Securității l-au dus în spate şi i-au pus cătuşele şi l-au bătut. L-au bătut cu patul mitralierei. Cineva s-a urcat pe el, pe spatele lui cu picioarele, apoi i-a zdrobit globul ocular. L-au făcut varză şi l-au aruncat să zacă. Între timp sora mea se chinuia să-i convingă să o scoată pe femeia care năștea. Era noaptea de 16 spre 17”, rememorează Mariana.
Femeia mărșăluia cu prietenii pe străzile Timișoarei în încercarea de a ajunge la Sediul Securității, acolo unde deja erau primii prizonieri. A fost nevoie de un telefon care să scoată la suprafață curajul oamenilor și setea de libertate.
”Am simţit momentul în care sângele m-a năpădit”
„Pe 17 decembrie cineva m-a sunat şi a zis așa, „nu vă pot zice nimic, însă dacă nu reuşiţi să adunaţi oamenii şi să-i scoateţi din beci vor fi împuşcaţi". Am întrebat cine e şi mi-a închis telefonul. Eram înnebunită şi oamenii erau euforici, bezmetici. Atunci am plecat să eliberăm studenții care erau închiși în complexul studențesc. Erau încuiați și erau gratii la geamuri la vremea aceea. Încercam să-i adunăm să facem grupuri mari, să facem presiuni să trecem peste militari şi armată, să mergem la forţele Secuităţii să-i eliberăm, că altfel erau împuşcaţi. În grupul acela în care am mers din Piaţa Operei am trecut podul peste Bega şi am ajuns la Prefectură, am luat nişte drapele şi înainte să ajungem la Sediul Securităţii era musai să trecem peste podul Decebal. Era o străduţă pavată cu piatră cubică, iar străduţa aceasta era îngustă. Pe cealaltă parte era un gard imens şi lung care mărginea şi împrejmuia Parcul Poporului din Timişoara. Şi acolo, când a ajuns coloana care venea din Piața Operei, când ne-am apropiat de Podul Decebal aproape de sediul Securităţi pentru a-i elibera pe cei arestaţi atunci au tras în noi şi acolo am căzut şi eu. Era data de 17. Au tras în umăr, a fost un glonţ de mitralieră, iar celălalt ricoşeu, în şoldul drept. Am căzut mai mulţi. Am simţit că m-a năpădit sângele. Am scos cu o mână cheile maşinii mele şi am zis "Mergeţi în parcare. Luaţi maşina şi mai duceţi oamenii care mai trăiesc la spital!" M-au tras şi pe mine până la maşină şi m-au dus la spital”, povestește Mariana.
Umărul trebuia să-i fie amputat, dar femeia a scăpat ca printr-o minune. Mariana a ajuns la Spitalul Judeţean din Timişoara, iar în noaptea de 16 spre 17 decembrie, securiștii au intrat în saloanele victimelor.
„Unii erau pe jos la Urgenţe, mie mi-au stopat sângerarea şi m-au ajutat cu glucoză. Eram în viaţă şi urma să fiu internată. În acea noapte erau veniţi securiştii de la Bucureşti şi spuneau că ne vor duce jos la integatoriu, dar ei ne duceau să ne împuşte încă o dată şi să arunce cadavrele într-un camion”, își mai amintește Mariana.
Îngerul păzitor care a salvat-o pe Mariana din drumul către Crematoriu
În noaptea de 18 spre 19 decembrie, în curtea spitalului se afla un camion ce acea drumul final către Crematoriul Cenușa. Victimele urmau să fie arse și apoi date dispărute definitiv.
În drum spre morgă, Mariana a căzut inconștientă, iar cei care aveau misiunea să le curme viața, au crezut că și ea este moartă. Însă, un înger păzitor a vrut ca femeia să trăiască.
„ M-au aruncat acolo, într-o gramadă şi crezând că sunt moartă, nu m-au mai împuşcat. Spre dimineaţă când au început să încarce cadavrele, să le fure şi să le ducă spre Bucureşti, atunci au tras şi de mine. Erau acolo soldaţi şi doi brancardierii care aduceau oameni şi ei au văzut că sunt vie şi m-au ascuns. M-au ascuns într-un birou al spitalului, după ce au plecat, m-au scos şi m-au dus repede la spitalul de Ortopedie. Securiștii au venit să mă caute şi acolo. Atunci dispăruseră trei persoane. Doctororul m-a ascuns în biroul său şi mi-au dat o injecţie să dorm şi să stau până să vină ei să mă caute. A doua zi mi-a spus așa: ”tu trebuie să dispari, altfel te vor găsi. Așa că am ajuns în Franța, soră-mea în SUA, care are încă rănile pe spate din beciul Securității, iar fratele meu, în Italia. În decembrie când se făcea comemorarea, mă treceau la morţi, iar în Parcul Poporului din Timişoara este o placă comemorativă făcută în anii 90, unde apare și numele meu”, a mai spus Mariana.
Anii au trecut, durerarea încă persistă. În momentul în care victimele au început să depună mărturii, foarte mulți au început să moară în condiții bizare, mulți s-au sinucis de durere. O suferință care treptat îi ucide pe cei rămași în viață. Statul român a considerat că victimele Revoluției valorează doar 3.000 de euro.
„În anul 2008, împreună cu Asociația 21 Decembrie 1989, am mers cu protestul la CEDO să cerem urgentarea procedurilor în dosarele Revoluției. Cererea noastră a afost luată în considerare, în schimb s-a lăsat doar cu amendarea statului român pentru tergiversarea voită a dosarelor. Ne-au dat despăgubiri câte 3.000 de euro pentru un maltratat, pentru un rănit, sau pentru o persoană cu handicap, fără o mână sau un picior. Până acum dosarul a fost clasat, ne-am zbădut, acum iar e pasat. Din 16 până în 22 se pare că ei dau vina doar pe ordinele lui Ceaușescu, iar după 22 încolo nu se știe nimic”, a mai mărturisit Mariana.
Nepăsarea statului și umilința continuă pentru victimele Revoluției
„Murim încet, dar sigur", sunt cuvintele sfâșietoare ale Marianei. "S-au plimbat dosarele dintr-o instituție în alta. Cei care mai suntem în viață cu răni și suferințe, iar ei s-au bucurat timp de 30 de ani. Ne-au hărțuit, ne-au umilit. Ne-au distrus fizic, psihic și material. Ne-au denigrat, ne-au distrus imaginea. Umilința continuă, degradarea. Trăiesc acest coșmar tot timpul. Au făcut în urma noastră zeci de revoluționari falși care sunt oamenii lor, care s-au infiltrat printre noi cu titluri de ”mari luptărori”, care au primit multe beneficii”, a mai mărturisit femeia.
O familie minunată, așa își descrie Mariana propria familie. O familie unită care a fost dezbinată de genocidul Revoluției și de nepăsarea crâncenă a autorităilor.
„Eram așa fericiți și uniți. Nu știam ce înseamnă crimă, ce înseamnă durere. Tatăl meu s-a stins de durere când a auzit ce s-a întâmplat cu familia lui. Suferințele sunt mari, iar nedreptatea este și acum”.
În fiecare an, Mariana Farcău, împreună cu alte victime, merge la Crematoriul Cenușa și la Popești-Leordeni, unde în urmă cu 30 de ani au fost aruncate rămășițele victemelor.
„Merg în continuare și lupt pentru românii din afară și cei rămași în țară, pentru că cei rămași în viață sunt fără o mână, fără un picior”, mai spune femeia.
