Locul din România în care mai trăiesc doar opt familii. Adrian are nouă ani și merge prin pădure ca să ajungă la școală în satul vecin.Tatăl îl așteaptă în vârful dealului de frica animalelor - FOTO

Într-o Românie care promite mai mult pe hârtie decât în realitate, există zone complet uitate de autorităţi şi de noi ceilalţi. Multora le este greu să creadă că în secolul XXI, unde totul pare făcut de-a gata, unde oamenii se sufocă din cauza poluării şi a aglomeraţiei, sunt locuri care par desprinse din cărţile de basme mult uitate, acolo unde praful s-a ascuns printre paginile îngălbenite rupte din coperta ce nu le mai atinge nimeni.

În realitate, satele izolate au fost lăsate să moară defintiv, încetul cu încetul - au sărăcit, s-au depopulat și s-au rupt de tot de lumea civilizată, de lumea de la oraș cum o numesc sătenii. Cu peisaje de vis, cu o pădure care e o adevărată sursă de oxigen, care, din păcate, a căzut victima hoţilor de lemne, la nici 60 de km de Focşani se află Hotaru. Un sat al cărui prag îl mai traversează doar opt familii. 

Oamenii s-au desprins din rădăcini, unii au plecat, alţii au îmbătrânit şi au murit, iar alții îşi aşteaptă sfârșitul pe pământul de unde se trag.
Hotarul e locul unde pare că timpul stă pe loc, în care nimic pare că nu se întâmplă. Școala, singura instituție a comunității s-a închis și acum e o ruină în care pașii unui copil nu au mai pătruns de mai bine de 20 de ani.

„Fără copii satul e ca neghina în grâu”

Oamenii s-au așezat aici de frica războaielor și nu au mai plecat. În casele mici, dărăpănate, ei își duc traiul de la o zi la alta. Fără magazin, dispensar, școală, oamenii merg aproape 4 kilometri în satul vecin pentru a-și cumpăra pâinea. 

În Hotaru mai trăiesc trei copilași, Mihaela, Adrian și Relu, care merg zilnic pe jos prin pădure, pentru a ajunge la școlile din satele vecine. Un drum anevoios care în timpul iernii pare un vis urât pentru un copil de nouă ani. 

Tanti Ioana crede că satul lor va muri pentru ca a mai rămas o mână de oameni și în curând va fi dat uitării. „Fără copii satul e ca neghina în grâu. Școală nu mai avem demult. Mama mi-a povestit că atunci când au venit rușii în Al Doilea Război Mondial a ieșit pe uliță cu flori pentru copiii ei. Și rușii au întâmpiat-o cu o urare. Ei credeau că florile sunt pentru ei. Femeile își dădeau cu cenușă pe ochi și cu tăciune și spuneau că sunt bolnave ca să scape de violul rușilor. Rușii au făcut prăpăd, până și buchetul l-au dat cailor”, povestește tanti Ioana. 

În locul unde doar plantele mai cresc, natura și Dumnezeu par singurii martori la timpul ce încetinește nostalgic. Acum zeci de milioane de ani locul era plin de apă, iar scoicele de pe fundul Mării Sermatice și-au lăsat urmele. Nepoata lui tanti Ioana ne arată cochiile care zac pietrificate în satul Hotaru. Bucuria că locul lor a fost cândva ca o poveste ce trebuie dată mai departe se citește pe chipurile obosite și ridate ale femeilor. Chiar și pentru rugăciune, oamenii merg în biserica din satul vecin.

La 30 de ani de la Revoluție, pentru oamenii din Hotaru pare că nimic nu s-a schimbat. Când arunci privirea peste deal, vezi o casă printre baloții de fân cu o poartă de lemn, o poartă în fața căreia stă timid un copilaș.

El e Adrian și iubește să citească. Își petrece timpul citind povești și char dacă parcurge mai bine de 4 km dus și 4 întors pentru a ajunge la școala din Andreiașu, gândul că-ntr-o zi va ajunge om mare îi stă înfipt pe buze.

Vrea să devină om de știință, spune. Și îi place școala. E cunoscut ca prietenul cel mai bun al lui Cărțilă și se relaxează pipăind cu mâna mușchii copacilor.

Școala ar putea să fie desființată, spune mama lui Adrian. „Toți spun că suntem zonă defavorizată și nimeni nu ne ia înseamă”, povestește mâhnită femeia. Seara, părinții îl așteaptă în vârful dealului de frica animalelor din pădure.

Primarul Adreiașului contactat de antena3.ro spune că este sarcina directorului să se descure cu transportul copiilor și Primăria nu are cum să ”urce o mașină acolo pentru că vine înghețul”.

Mihaela, Relu și Adrian înfruntă gerul viscolul. Și-ar dori un microbuz să-i ducă la școală, însă momentan totul e pe hârtie.  Drumul e abrupt, cu urcâșuri și coborâșuri și copiii obosesc până să ajungă în băncile școlii. 

Uitați de autorități, proiectul c@rtea în sate i-a vizitat pe copilașii din Hotaru. O asociație care își dorește să aducă cartea în zonele cele mai defavorizate, acolo unde lectura ar părea un colț uitat, însă pentru copiii din Hotaru e motivul de bucurie atunci când Cărțilă vine în satul lor, iar Silvia Vrînceanu, managerul c@rte în sate împreună cu voluntarii scot la suprafață bucuria nemărginită a micuților atunci când cineva e interesat de soarta șor.

În Andreiașu de Sus, la magazin comunal, c@rtea în sate a ajuns la ferestre, iar tanti Margareta, vânzătoarea de la magazin se joacă de-a biblioteca cu copiii. Aici, oricine vrea vine și împrumută cărți, e fereastra lui Cărțilă, personajul spiritual al cărților.

La 30 de ani de la Revoluție, pentru oamenii din Hotaru pare că nimic nu s-a schimbat. Un sistem necrozat de vocea surdă a autorităților înseamnă o șansă mai mare de abandon școlar. Copiii speră la o mașină care să-i ducă la școală măcar în iernile geroase, o mașină cu care să înfrunte frigul, fără să le fie teamă că ziua de mâine poate să fie mai rea. Rămâne speranța de mâine pentru acești copii, un mâine ce pare că se repetă la infinit.