Dacă mâine ar veni Apocalipsa, pentru mulți români nici n-ar mai conta. Trăiesc, oricum, ca într-un fel de sfârșit de lume. Fără nicio perspectivă de mai bine. E o Românie a periferiilor, a marginalilor, a celor izolați, uitați de lume, sistematic ignorați, neglijați de conducători. Pâna când, ca la un organism viu, extremitățile țării s-au necrozat și au început să moară. Harta noastră e plină de locuri în care oamenii așteaptă mila de sus, nu de la autorități, ci de la Dumnezeu. Mai marii țării au investit în aceste zone doar pe hârtie. În realitate, satele izolate au fost lăsate să moară - au sărăcit, s-au depopulat și s-au rupt de lumea civilizată. Pur și simplu, n-au mai însemnat nici măcar o miză electorală. Pentru localnici, aceste sate înseamnă acasă. Pentru noi, ceilalți, nu înseamnă nimic – poate nici n-avem habar că există. Autoritățile le-au numit generic zone defavorizate. Fără ca asta să schimbe în vreun fel viața acestor oameni.
Satul Altân-Tepe e doar un exemplu. Nu unul deosebit, ci unul printre multe altele. în fosta colonie minieră din Tulcea doar vântul și câteva turbine eoliene mai dau semne de viață. În rest, prezentul pare încremenit.
Fundătura României sau locul unde ajungi din greșeală
Bine ați venit la capătul lumii. Sau în fundătura României, loc în care în afară de localnici, oamenii ajung doar atunci când greșesc drumul spre Babadag sau Tulcea și de aceea, orice străin e privit cu mirare și suspiciune. Cine poate crede că acest loc a fost cândva bogat și renumit, o adevărată binecuvântare pentru locuitori? Pe vremuri, când mina era deschisă și din pământ se scotea cel mai pur cupru din țară, satul își merita numele: Altân-Tepe sau Dealul de Aur în limba turcă. Azi, colonia a ajuns o groapă de gunoi. E ca o rană în pământ și în inimile localnicilor care au apucat acele timpuri strălucitoare.
„Azi se cumpără strictul necesar, câte o pâine, o bucată de brânză, de șuncă, de salam. Nu mai sunt aventuri, cum au fost o dată nunți, când făcea cineva nuntă - se ducea toată lumea. Deci era frumos, era ca în filme, frumos”, își amintește Constantin Prodan, fost miner.
Amintiri din altă vreme
Constantin Prodan este unul dintre ultimii martori ai acelor vremuri. Amintirile lui par mai degraba basme în noua realitate a coloniei. În anii 70-80, mica localitate avea piscină, cinematograf, dispensar și locuri de muncă. Viața curgea tihnit și oamenii se uitau cu speranță la viitor. Prodan a lucrat la mină, apoi și-a deschis mai multe afaceri în acest loc prosper. Avea brutărie unde făcea și vindea mii de pâini zilnic, cofetărie, cârciumă, magazin alimentar cu cele mai bune mărfuri din toată Dobrogea.
După închiderea minei de cupru în anul 2003, semnele rele au început să se abată în cascadă asupra coloniei. Întâi, Prodan n-a mai avut cui să vândă atâta amar de pâine și a închis brutăria. Apoi, copii s-au împuținat ca după o molimă și dulciurile au început să se învechească în galantar. Așa că, la scurt timp, a dat faliment și cofetaria. și, lucru de neimaginat pentru orice așezare omenească, curând s-a văzut nevoit să pună lacătul și pe cârciumă. Din cei aproape 200 de oameni, câți au mai rămas în fosta colonie minieră, Prodan numără cam 12 bărbați care au scăpat de bolile minei și de blestemul exilului. Așa că azi, el a rămas stăpân pe un butic în care vinde câteva pâini pe zi și cele mai sărăcăcioase mărfuri pentru cei care o duc de azi pe mâine.
„S-a dus tot, greul rămâne pentru toți când sunt puțini... Singur aici...la unii le-a părut bine care au plecat. Mie nu! De ce s-a închis mina? Pentru că așa a fost ordinul. Să se închidă toate minele nu numai la noi. Noi nemaiavând cui să vindem minereul, ce să facem cu el, cui să-l dăm”, mai spune Prodan.
Fostul miner nu înțelege nici azi de ce o mină din care se scoteau 35 de tone de minereu curat pe an a fost trasă pe linie moartă și declarată nerentabilă.
„În asociația cuprului exista și aur. Deci în minereu. Se scotea 20-24 de kg pe an. Cupru era baza, eram cel mai bogat zăcământ din țară”, mai spune fosrul miner.
Și, în ciuda bogăției și potențialului, locul a ajuns de izbeliște, ros de rugina indiferenței și degradării. Iar oamenii au început să plece, fugăriți ca de un blestem. Din ceea ce semăna altădată cu un orășel cochet, azi a rămas o așezare haotică, în jurul unor blocuri în ruină. Ștrandul de la marginea satului a ajuns o paragină, cinematograful a ars. Ultimii 15 ani din istoria Altân Tepe sunt ca un coșmar din care localnicii tot mai speră să se trezească.
„Din ce trăiesc oamenii ăștia? Alocație, ajutor social, pe lângă un bătrân, mai ajută un bătrân, la pădure mai poate să mai scoată și ei, alții cu ziua”, spune Ana Mircea, localnică din satul Altân Tepe.
Ana este unul dintre puținii oameni din Altân Tepe care nu se resemnează. O duce greu, dar a refuzat să primească ajutor social. Are bărbatul plecat la Tulcea la muncă și un băiat la liceu la oraș. Ca să facă rost de un ban în plus, face cumpărături pentru bătrânicile care nu mai au puterea să meargă până la magazin sau după lemne și stau prizoniere în blocurile dărăpănate.
Blocuri-fantomă
Deși mina s-a închis, clădirile și terenurile din Altân Tepe au rămas în administrarea companiei de stat MINVEST Deva. Numai că, după anul 2003, compania n-a mai avut niciun interes să investească în niște blocuri aflate la peste 500 de kilometri depărtare și în care nu mai locuiesc mineri. Așa a ajuns Ana și familia ei unul dintre cei 20 de chiriași ai unui bloc-fantomă.
„Ne-au dat cartoane înainte de alegeri și ne mai trebuiau, după alegeri nu a mai dat nimenea. Până în alegeri toată lume ne dădea de toate: venim, facem, reparăm blocuri. De unde?”, spune Ana Mircea.
Neintreținute și distruse de valurile de chiriași sezonieri, blocurile au ajuns curând niște grote: murdare, cu igrasie, fără geamuri. La început de primăvară, în apartamentele oamenilor e la fel de frig ca afară. Lemnele sunt și ele pe ducă, așa că Ana pune orice găsește pe foc, în soba improvizată.
De nevoie, Ana a învățat să zidească sobe și în apartamentele altora. Orice, pentru a face un ban în plus pentru copii și pentru a o duce puțin mai bine. Așa i s-a dus curând vestea că e om bun la toate care poate face viața mai bună celor din jur. Din dorinta de a fi și ea în rândul lumii și a avea condiții omenești, Ana a pictat cu vopsea pereții băii în pătrățele. Așa poate spune și ea că are faianță, un lux inaccesibil pentru oamenii din Altân Tepe.
Ana își mai trage sufletul amărât doar când o vizitează pe "mămăița", o bătrână de 85 de ani, singura vecină de bloc. După ce îi face cumpărăturile, îi aduce lemne sau îi repară prin casă, Ana visează cu ochii deschiși la poveștile Corneliei Cobzas. Din fotografiile pe care bătrâna le păstrează cu sfințenie, ne privește epoca de aur de pe Dealul de Aur.
„Atâta distracție era aicea. Era numai tineret, baluri, petreceri”, spune bătrâna.
O altă lume. Vie, efervescentă, fericită. Ana își amintește și ea prea bine colonia din amintirile bătrânei. A crescut într-un sat la 15 de kilometri de mină și familia ei venea săptămânal cu căruța la Altân Tepe ca să vândă legume proaspete minerilor. Simțea de fiecare dată că merge la oraș sau într-un loc fermecat din care azi n-a mai rămas nimic.
"De sus" nu le-a picat nimic oamenilor din Altân Tepe. Din contră, parcă cineva a profitat înadins de sărăcia și neștiinta lor pentru a-i îngropa și mai mult în disperare. Proiectele pentru a scoate colonia din sărăcie au fost făcute în batjocură și doar pentru a cheltui niște bani pe hârtie.
De ani buni, clădirea fostului liceu tehnologic din sat zace în paragină. O paragină scumpă, pentru că în anul 2009, primăria a investit din modestul ei buget suma de 44 000 de lei pentru renovare. Un an mai târziu, inexplicabil, liceul s-a închis. Astăzi, școala arată de parcă un cataclism a lovit chiar în timpul unei ore: în sălile de curs parchetul a putrezit sau a fost scos, cărți, cataloage și dosare de-a valma. Pe tablă, au rămas lecții predate pe jumătate. Și, în toată această ruină, îți sar în ochi geamurile termopan noi, care nici măcar n-au apucat să fie scoase din țiplă. Cu mintea ei de om simplu, Ana nu înțelege de ce niște oameni gospodari ar investi într-o clădire pe care apoi o lasă de izbeliște. Pentru ea e limpede că asta a fost rețeta prin care, de pe urma sărăciei lor crunte, unii au tras foloase.
„Uite-așa au îngropat România. Bătrâni uitați de lume. Tineret uitat de lume. Lumea fiind aia de sus din Parlament care și-au facut ei salarii de miliarde, dar nu s-au gândit la restul...”, spune cu tristețe Ana Mircea.
O investiție de milioane de euro pentru nimic
Și, vorba aia, dacă e lumină, ce mai contează că Altân Tepe se duce cu totul de râpă? La propriu. După închiderea minei în anul 2003, s-au făcut investiții masive pentru ecologizarea zonei.
„Noi suntem acum pe halda de încărcare de steril și minereu. Aicea sub noi erau niște celule unde sterilul era încărcat și cărat în vagoneți”, își amintește Marcel Bucur, fost tehnician la mina Altân Tepe.
În jur de patru milioane de euro a costat curățarea zonei pentru ca din mina Altân Tepe să nu mai rămână nici numele și nicio urmă de poluare. Numai că și treaba asta a fost făcută de mântuială și de ochii lumii. Azi, după o grămadă de bani cheltuiți, rănile pământului încep să iasă la suprafață.
„Apare sterilul la suprafață... am avut niște celule pentru stabilizarea pământului, s-au dus, erau ancorate, fixate, plus de asta halda încă mai are un conținut de sulf cât de cât și când plouă încă se dizolvă mai poluează apele, da!”, spune fostul tehnician.
Marcel Bucur a fost tehnician la mină și este unul dintre norocoșii care au apucat să se bucure de pensie. E născut și crescut în Altân Tepe și nu mai vede niciun viitor pentru colonie. A rămas un fel de reprezentant local al MINVEST Deva și încasează chiriile de la oamenii care locuiesc în blocurile părăginite. De ani de zile speră că situația încâlcita a proprietăților din Altân Tepe să se rezolve și locul să cunoască un nou început.
În adâncul sufletului, Marcel Bucur știe că e condamnat să vadă cu ochii lui prăbușirea acestui loc. A simțit că totul se va termina încă din anul 1999, când Guvernul României a declarat localitatea zona defavorizată. Satul, vitregit de soartă după ce mina s-a închis în mai multe etape, urma să beneficieze de anumite facilități care să-l ajute să depășească momentul: scutiri de taxe pentru firmele înființate aici, facilități pentru mici afaceri, prioritate la angajare pentru oamenii locului. Numai că, de aceste facilități au beneficiat afaceriști străini de acest loc, iar foștii mineri au continuat să o ducă din ce în ce mai rău.
Prin urmare, Altân Tepe este doar un studiu de caz pentru eșecul programelor prin care s-a încercat resuscitarea acestor zone defavorizate. Toate terapiile, extrem de costisitoare, n-au făcut altceva decât să grăbească sfârșitul pacientului. Mai mult, la priveghi s-au adunat cam mulți pomanagii. Am vrut să vedem din vina cui Altân Tepe, așa zisa “Sinaie a Dobrogei” a ajuns fantoma a ceea ce a fost. Numai că, în toate zilele cât am stat în colonie, conducerea primăriei parcă a intrat în pământ.
După săptămâni de insistențe, primarul ne-a trimis în cele din urmă o hârtie cu răspunsuri în doi peri, și acelea prin intermediul unui avocat. Printre rânduri, se desprinde o singură concluzie: de statutul de Zona defavorizată au profitat mai multe firme, majoritatea fără să aibă activitate sau angajați din comună. Lista trimisă de Primărie cu investițiile și fondurile atrase pentru a schimba soarta coloniei ne dă măsura transformării Dealului de Aur într-un ghetou. De exemplu, în pomelnicul inutil de investiții găsim 25 000 de lei, primiți de la Banca Mondială, pentru realizarea Clubului Adolescenților, într-un loc unde nu mai vezi picior de adolescent. Sau 30 000 de lei pentru a înființa clubul Dealul de Aur care este mai mereu pustiu. Ecologizarea minei, făcută cu milioane de euro, a fost un succes până când natura și caprele s-au pus de-a curmezisul investiției.
Iată și explicația Primăriei: "Datorită(sic!) precipitațiilor, pământul pus pe halda de steril a fost erodat, luat de ape, sterilul fiind descoperit, producând aciditate, fapt care a dus la uscarea unui număr important de puieți și o parte dintre ei au fost distruși de animale".
Găurile negre ale României
În România, sunt sute de găuri negre, uitate la marginea civilizației. Și, pentru că aceste locuri trebuia să poarte un nume, li s-a spus simplu: zone defavorizate. Există zone defavorizate economic, geografic sau pur și simplu defavorizate de soartă. Aici trăiesc generații peste generații de oameni defavorizați, cărora le-a intrat în ADN această etichetă: se nasc și mor fără noroc. Toată viața îi chinuie acest handicap și nimeni nu-i ajută să-l depășească.
Daca nu se face dreptate, într-o zi, sute de localități izolate pur și simplu vor dispărea de pe hartă. Sunt zone în care nu s-au mai creat locuri de muncă. S-au închis unități de învățământ și spitale, nu s-a mai investit în retele de curent electric, gaz, canalizare sau alimentare cu apa. Și, mai ales, nu s-au mai reparat drumuri. Lipsite de artere vitale, legătura acestor sate cu civilizația se rupe.
Florin și Ioana se declara viitorii migranți ai satului vasluian Ciuperca. Deși fără ei și alți 18 copii născuți aici localitatea n-are niciun viitor. Aflată în vârf de deal, Ciuperca a avut pe vremuri și școală, și dispensar, și magazin. Acum, nu mai e nimic. Singura legătură cu civilizația stă într-un amărât de drum, care nu poate fi parcurs decât cu mașina 4 X4. Dar, pentru că la Ciuperca și căruta e un lux, în orice anotimp și pe orice vreme se circulă pe jos.
Adevărul e că nu poți visa la mai mult când străbați zilnic 6-7 km până la școală și tot atâția înapoi, spre casă.
Un drum lung și greu, dar cu vise
Peste zi, Ioana și Florinel sunt doi copii vioi, dar acum arată ca două marionete mânuite de mamă. Sunt prea somnoroși ca să se îmbrace singuri. Și din păcate pentru ei, în dimineața asta, ca în multe alte dimineți, pleacă la drum cu burta goală...
Dintr-un alt capăt al satului vine și colega lor, Andra. E cea mai săracă elevă din Ciuperca, dar e prima la învățătură. Carnetul ei cu note bune e pașaportul de plecare din sat. De fapt, cu gândul ăsta pornesc toți la drum spre școală, știind că undeva, cândva, la capătul lui e granița dintre sărăcia în care s-au născut și lumea normală în care visează să ajungă. Indiferent de vreme, vremuri, temeri sau pingele rupte.
Se adună la marginea satului și pleacă în grupuri pentru că drumul e cu primejdii. Cu cât e mai mare grupul, cu atât frica e mai mică.
Animale sălbatice întâlnesc pe orice anotimp. Vara, când e arșiță, ajung la școală uzi leorcă, iarna dârdâie de frig. Sunt ca niște olimpici... Nu la învățătură, ci la școala vieții. După aproape două ore de mers ajung la școală și, vă vine sau nu să credeți, niciunul dintre ei n-a întârziat vreodată.
Nu-i drept că niște copii bat zilnic atâta amar de drum. Nu-i drept că la capătul lui pe cei mai mici dintre ei îi așteaptă o școală care stă să cadă și are wc în fundul curții. Nu-i drept ca nici măcar salvarea nu ajunge vreodată și în satul lor. Nu-i drept că unele femei din Ciuperca aduc prunci pe lume nu în maternitate, ci acasă. Iar apoi dacă trebuie să-i ducă la spital sau la dispensar o iau pe jos cu bebelușul în brațe.
Primarul se scuză. A făcut și el ce a putut... în limita bugetului disponibil.
„Deci, până-n 2016, copiii ăștia nu mergeau nici măcar pe un drum cât de cât pietruit. Mergeau prin niște văi, pe iarbă, cum puteau și ei. Acolo nu intrase un autogreder de dinainte de Revoluție, erau râpe de nu puteau să circule nici cu căruța. Vreau să vă spun că o mașină de piatră o aducem de undeva de la 140 km. Deci, mă costă de 3-4 ori mai mult transportul decât costă piatra. Aducem piatră o punem, ca-n sărăcie, la cât mai multe drumuri. La prima ploaie, o ia apa și nu se mai vede. Se putea, probabil, mai mult. Sunt primării și primari care se laudă că asfaltează și-n camp. Eu la venirea în primărie am găsit zero kilometri de drumuri comunale”, spune Dănuț Iacob, primarul comunei Dragomirești, Vaslui.
Vaslui este cel mai sărac județ. Pe raza județului se spune că cea mai săracă comună este Dragomirești. Și pe raza comunei, Ciuperca este pe primul loc, dar mai avem 11 sate izolate. Deci, aici e Polul Sărăciei, dar nu e zonă defavorizată. Și atunci, dezvoltă-te...
România lămpilor de gaz
În satul Cornatea din Maramureș, de exemplu, nu poți să ajungi oricând și oricum. Ai nevoie de un șofer priceput și de o mașină off-road. Apoi, își trebuie o sanie trasă de cai. Iar spre casele oamenilor o iei pe poteci, prin pădure.
La capătul lor, descoperi o Românie care n-a scăpat încă de fumul lămpilor de gaz. De fapt, pe vremuri, aceste lampi erau alimentate cu petrol...
„Petrol nu mai este. Nimic. S-o dus pe apa sâmbetei. Nu mai găsim să cumpărăm, că Țara s-a declarat “iluminată”, dar nu văd eu treaba asta. A fost înainte, în comună la noi, pompa de petrol. Luau oamenii și aduceau acasă. Acum am băgat motorină, că n-am ce face, trebuie să dau la animale, să dau oile la miei, trebuie să îmi fete și vaca, eu trebuie să patrulez cu lampa. Dar miroase...”, spune Alexa Bilici, localnic din satul Cornatea, comuna Poienile de sub Munte, Maramureș.
Mirosul motorinei arse e însă greu de suportat, așa că Alexa Bilici folosește lampa numai în caz de forță majoră. În rest, de când se lasă seara și până crapă de zi stă pe întuneric. E conștient că și-a petrecut jumătate de viață în beznă, dar
nu știe pe cine să dea vina.
Așa l-am întrebat și noi pe primar, mai ales că în comuna lui, satul Cornatea nu este singura localitate neelectrificat. Iar înainte de aderare la Uniunea Europeană, România s-a angajat ca până-n 2012 să nu mai aibă gospodării neelectrificate.
„Noi am făcut demersuri nenumărate și chiar în 2012 am depus proiectul pentru electrificarea acestor zone, la Ministerul Economiei. Ministerul Economiei, în 2012, a demarat un program care își propunea să electrifice toate zonele neelectrificate din acele zone defavorizate, din care facem și noi parte. Anual sau și de mai multe ori pe an, trimiteam adrese la Ministerul Economiei, am fost și personal să întreb stadiul în care se află evlaluarea proiectului nostru și în anul acesta 2019, sunt șapte ani de zile de când nu s-a reușit obținerea finanțării acestui proiect”, spune Ștefan Oance, primarul comunei Poienile de sub Munte, Maramureș.
