În timp ce unii distrug România, alții nu mai știu ce sacrificii să facă pentru ea. Doi români frumoși și patrioți s-au luat la trântă cu indiferența statului, ambiționându-se să construiască un club sportiv și să ducă țara acolo unde îi este locul: prima treaptă a oricărui podium din lume. Și au reușit. După ani de muncă și eforturi supra omenești au creat 10 multiplii campioni mondiali faimoși pe toată planeta, dar România se pare că e pe altă planetă, nu a auzit de ei niciodată. Statul nu numai că nu i-a ajutat sau promovat ci i-a lăsat pe inițiatorii clubului să se îngroape în credite și datorii. Dar oricâte lovituri ar încasa, se ridică demni și o iau de la capăt. Și cât îi vor lăsa băncile și sănătatea, vor continua să ducă faima țării peste tot.
Într-un oraș mic din inima Transilvaniei, într-o fostă centrală termică readaptată câțiva sportivi se pregătesc de un antrenament aparent oarecare. Căci de câțiva ani în acest loc modest din Zalău se îngrămădește sudoare, pasiune și mult, foarte mult sacrificiu. Tinerii pe care îi vedeți sunt una dintre cele mai mari, și necunoscute comori sportive ale României adunate sub un singur nume care ar trebui sculptat în aur: Terra Kid. În acest club necunoscut sunt copii de talie mondială ai țării. Zece ambasadori în kimono alb și centură neagră care au urcat drapelul României pe cele mai înalte culmi ale performanței. Zece români care nu ar fi avut nicio șansă dacă în calea lor nu ar fi apărut niște oameni cu inima mare, cât Carpații.
„Momentul în care îți cântă imnul și îți vezi copiii că-s pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, e o mândrie. Sentimentul e unic, pentru ei facem orice”. spune Remus Clițan, președintele clubului.
Drumul a fost greu, presărat cu obstacole și neajunsuri. Dar norocul lor a fost ghinionul unei fetițe care acum 14 ani a fost dată afară de la un antrenamnet de karate tradițional. Tatăl ei era Remus Clițan, om cu venituri modeste, agent la poliția rutieră din Zalău, absolut nicio legătură cu acest sport. A decis că fata lui merită să se descopere și dacă poate să facă sportul de performanță. A înființat deci un club, i-a angajat fiicei sale, Iulia, un sensei și a început să bată la uși în încercarea de a închiria un spațiu pentru antrenamente. O vreme au lucrat prin sălile de sport ale școlilor din Zalău, apoi au încropit un soi de sală în subsolul unui bloc. Acolo, fata lui s-a transformat într-o sportivă de talie mondială.
„A ajuns campioană națională apoi campioană europeană” spune Remus. Și uite așa după nouă ani după ce a fost dată afară, acea fetiță mică și timorată a devenit mare și temută. Iulia Clițan era o tornadă și îi aducea tatălui ei alinare pentru toate chinurile financiare și personale prin care trecea doar de dragul ei pentru că pe lângă toate cheltuielile cu școala, cu chiriile, cu deplasările, asupra lui Remus se abătuse și o boală cruntă: coloana lui vertebrală se cimenta, un proces ireversibil care îl ducea spre paralizie și trecea prin chinurile iadului. „Durerile erau aproape tot timpul. Nu mă puteam încălța, îmbrăca.”
A plătit bani grei pentru tratamente și a suferit intervenții chirurgicale, dar nu s-a făcut bine. Dimpotrivă, medicamentele puternice i-au perforat stomacul. Îndoit de dureri și îngenunchiat de datorii, Remus a găsit totuși resurse să rămână drept și nezdruncinat în hotărârea lui. A înțeles că probabil Iulia nu e singurul copil care se zbate cumplit să-și urmeze visul, a început să caute alți sportivi care aveau nevoie de o mână de ajutor și i-a găsit. A strâns în jurul lui zeci de tineri pentru care a jurat să lupte să îi transforme în campioni. Ana Maria Popescu este printre ei, iar când l-a întâlnit pe Remus, deși era campioană, nu mai avea cu cine să se antreneze.
„Mă antrenam singură. Trebuia să fac totul singură ca să ajung pe podium, mă ajuta tata” povestește Ana Maria. Azi, și-a găsit al doilea tată, la fel și colegii ei veniți de prin toată țara în clubul lui Remus Clițan, omul care le-a dedicat întreaga viață și le-a găsit un antrenor, un sportiv de mare forță.
„Primul meu rezultat mondial a fost în 1995. Antrenorul meu s-a împrumutat ca să merg eu la campionatul mondial și a tras de acest împrumut vreo 10 ani. Primul meu kimono a fost făcut din scutece. Nu e de vină țara, ci oamenii din ea” spune antrenorul echipei. În timp, din câteva zeci au rămas zece, numărul perfect dar chiar și așa încăperea de la subsolul blocului le rămăsese mică. Remus a încercat să găsescă o nouă sală, bani nu avea așa că s-a mulțumit cu o fostă centrală termică din Zalău pe care a închiriat-o de la primărie.
„Era un loc rău famat, unde erau persoane fără adăpost. Am făcut curățenie cu soția și fata” își amintește Remus Clițan. Doar că în timp ce muncea la centrală, muncind în paralel și ca polițist, boala i se agrava și a trebuit să se pensioneze. Salariul soției a rămas singurul pe care se baza și casa și clubul. Dar nici nu și-au pus problema să reunțe. Au făcut noi împrumuturi.
„Mă descurc și avem ce ne trebuie. Îi avem pe ei” spune soția lui Remus, Simona Clițan. Când sala a fost gata familia Clițan cheltuise 20,000 lei din banii pe care nu îi avea. De la prea multe datorii Simonei i s-a pus poprire pe salariu și pe cont. Dar nici atunci nu s-a lăsat, antrenamentele au mers mai departe, cum s-a putut, cu sacrificii.
„În vestiar le facem de mâncare, mai avem câte o excursie prin imprejurimi” spune Remus.
Statul nici nu voia să audă de ei, banii se dau prin federații iar cea de karate tradițional e săracă. Le-a oferit doar un cantonament pe an așa că s-au bazat pe cei ce le-au întins mâna fără să aștepte nimic în schimb. „Sponsorii noștri, majoritatea, sunt din cercuri de prieteni. Așa din puțin de colo de colo se adună, ca să facem posibilă prezența lor la competiții” Simona.
Același lucru s-a întâmplat acum o lună când a avut loc o competiție importantă în Slovenia, dar cu tot sprijinul prietenilor Remus a înțeles că nu poate strânge toată suma necesară deplasării la concurs. Dar s-a întâmplat o minune. „O fostă colegă m-a întrebat ce fac, cum sunt. Am început să mă plâng că sunt la capătul puterilor și atunci ea, fiind manager, mi-a promis că o să mă descurce” povestește Remus.
Membrii acestui club fac parte din lotul național al României de karate tradițional iar toate greutățiile i-au unit, încăpățânat și mai tare pe cei zece sportivi. Clubul deține probabil recordul absolut la cea mai mare densitate de multipli campioni mondiali pe metru pătrat.
„Suntem un popor cu niște valori inestimabile dar din păcate nu suntem sprijiniți. Suntem singuri pe lume. Probabil și asta e o calitate: să fii singur și cel mai bun.” este de părere Remus.
Iar ei asta sunt, singuri și cei mai buni și toate medaliile sunt obținute cu eforturi supraomenești care depășesc pereții micii săli de antrenament, iar asta îl doare cel mai tare pe Remus, între competiții sportivii sunt nevoiți să se împartă prin țară să muncească pe unde pot ca să își asigure traiul de zi cu zi. După ce a terminat două facultăți, Iulia este masterandă și mai nou face naveta la Cluj unde vinde pe câteva sute de lei oferte educaționale prin școli și licee. Ana Maria e legitimată și la echipa de handbal a clubului Dinamo iar printre picături predă lecții de karate în București. Lipsurie lor sunt multe, iar dorințele uneori așa de mici încât îți rup inima.
„Mi-a rămas kimono-ul mic. Am vrut să îmi iau un alt kimono dar nu prea am reușit” spune unul dintre sportivi, Dan Poptelecan.
Lista e durerors de lungă și al naibii de frustrantă. Remus Clițan e tot ce nu e acest stat orb la performanță și surd la nevoi.
„Sunt și medicul echipei sunt și șoferul echipei, sunt și bucătarul echipei, sunt și omul de serviciu.” spune el. Și pentru absolut toți sportivii, este un al doilea tată pentru copii. Iar ei, l-au răsplătit mereu exact ca niște fii ascultători și respectuaoși care înteleg câte sacrificii face părintele pentru a îi adice acolo unde nu i-a dus nimeni niciodată: au câștigat Cupa României.
Astăzi, sala construită cu efort și pasiune de Remus și Simona Cilțan e deschisă gratis oricui are nevoie de un spațiu de antrenament. Căci așa e el, nu a cerut niciodată nimic, doar a oferit fără să aștepte să i se dea la schimb decât dragoste iar pentru asta e convis că are de mulțumit cuiva acolo sus care poate într-o zi, îi va face și pe cei de aici, de jos care se cred mari și tari să înțeleagă cât de mici sunt și cât de datori să facă bine semenilor lor. Și poate că în ziua aceea, fabrica lui de aur, din fosta centrală termică va primi măcar 1% din recunoașterea pe care o merită.
