IGNATUL. Alaiul sărbătorilor de iarnă, care se întinde pe parcursul a trei săptămâni, începe în 20 decembrie, cu Sărbătoarea Ignatului. În religia creștin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforu, urmaș al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei și ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Acesta a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credința în Hristos și a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia și venerate ca moaște, scrie Agerpres.
IGNATUL. Ziua de 20 decembrie este cunoscută și sub numele “Ignatul porcilor”, când mulți români, mai ales din mediul rural, conform unei vechi tradiții, sacrifică porcul pentru masa de Crăciun și celelalte sărbători care urmează până la Sfântul Ioan. Sacrificarea porcului de Crăciun este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină.
IGNATUL. Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre anul vechi și anul nou, se sconta pe funcția regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o noua viață se naște, aceea a noului an.
IGNATUL. În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstițiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.
IGNATUL. În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu putea depăși apusul soarelui.
IGNATUL. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.
IGNATUL. În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toți membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie și de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuțite bine ascuțite, o butelie de gaz sau paie — pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină și șoric.
IGNATUL. Bărbații sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiția cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i și păcatul uciderii porcului. În unele regiuni, chiar și gospodăria este sfințită înainte de sacrificare. La tăierea porcului, se spune că femeile nu au voie să participe nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaților, deoarece fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.
IGNATUL. După sacrificare, porcul este spălat și se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc și de iasomie, ca să iasă șoricul aromat.
IGNATUL. Se obișnuiește ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un țol peste porc și să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia bășica porcului și se pun grăunțe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face bășica, atâta veselie și bucurie va fi în casă.
IGNATUL. Femeia, de obicei, se ocupă de împărțirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuțitul pe fruntea animalului, zicând ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoși” și termină de tranșat porcul.
IGNATUL. Se pune deoparte carne pentru cârnați, caltaboși, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până și picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul știe să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice nație din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi și coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră și slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toți vor degusta la masa din ziua Nașterii Domnului.
IGNATUL. După tranșarea și sortarea cărnii, gospodina casei pregătește o masă, numită tradițional “pomana porcului”, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, de tuci, se prăjește carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părțile porcului: mușchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face și o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toți mesenii și, in mijlocul mesei, pune și un castron cu murături.
IGNATUL. De obicei, masa se așează în curte, în fața casei, se mănâncă în picioare și, alături de mâncare, se bea țuică fiartă.
IGNATUL. Pomana porcului se împarte comunității, săracilor, dar mai mult apropiaților. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele și adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.
IGNATUL. Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile și tradițiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.
IGNATUL. Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Bobotează: cârnați, piftie, tobă, caltaboși, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineața de Crăciun, o parte din ele sunt împărțite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morții familiei.
