30.748 de locuri de muncă disponibile în România: Ce meserii sunt cele mai căutate
Publicat acum 9 ore si 4 minute
Povestea cutremurătoare a Holocaustului din România rămâne vie prin mărturiile supraviețuitorilor, care au trăit ororile lagărelor din Transnistria. Deportați sub regimul lui Ion Antonescu, zeci de mii de copii, femei și bătrâni au fost înfometați, bătuți și martori la atrocități greu de imaginat. „Ne-au lăsat să murim de foame, de boli, de mizerie”, mărturisesc cei care au supraviețuit. În timp ce Călin Georgescu îi numește pe responsabili „eroi”, viețile distruse ale acestor oameni stau mărturie că infernul a fost cât se poate de real.
Cei care a supraviețuit perioadei extrem de dificile din timpul Holocaustului din România au făcut mărturii în exclusivitate pentru Antena 3 CNN.
Câteva dintre mărturiile supraviețuitorilor, istoricilor sau martorilor Holocaustului din Transnistria:
„Transnistria a fost groapa de gunoi etnică a României”
„De vorbit de Transnistria ca un trecut e cam greșeală, pentru că Transnistria e și prezent, și viitor. Noi, copiii, fiind în Transnistria, ne-a afectat pentru toată viața.”
„De sute de ori mă trezeam dimineața, cel din dreapta era mort, cel din stânga era mort.”
„Era o nenorocire. Ne-am băut propria urină. Nu am avut ce să bem.”
„Au bătut-o pe mama așa de tare încât în 6 săptămâni și-a scuipat plămânul. Asta a dus-o pe mama la moarte.”
„Aș vrea să fie un vis urât, dar a fost adevărat.”
Bătuți, umiliți, înfometați, abuzați, martori la atrocități, zeci de mii de copii români au fost siliți să învețe că, pentru a supraviețui unuia dintre cele mai crunte lagăre din istorie, trebuie să renunțe la umanitate, să revină la instinctele animalice ca să mai trăiască încă o zi. Să fure, să cerșească, să închidă ochii atunci când le erau violate mamele, surorile, prietenele. Să-și îngroape părinții și frații.
Au trecut 77 de ani de când acești copii au fost aruncați în infernul Transnistriei, deportați de un regim la care, astăzi, unii încă mai privesc cu nostalgie. Peste timp, copiii lagărului, cei care au scăpat, s-au răspândit prin lume. Dar, ca un fir invizibil, trecutul i-a legat pe toți pentru totdeauna.
În 1941, Nehama avea 10 ani, Coca - 8, Calman - 6, Jacob - 4 ani. Erau vecini pe strada principală din Darabani, un orășel pașnic din Bucovina de Nord, aflat într-o efervescență comercială.
„Înainte cu vreo 250 de ani, tot terenul care este Darabani a aparținut unui moșier și el a vrut să facă iar comerț pe moșia lui. Și a adus 10 familii de evrei din Rusia și 10 familii de evrei din Galiția. Așa că, în Darabani, au fost 20 de familii”, a povestit Jacob Lindenbaum, supraviețuitor din acea perioadă.
Cărțile de istorie nu menționează această zonă ca punctul de pornire al Holocaustului din România. Și totuși, sunt specialiști care spun că, înainte de pogromul de la Iași din iunie 1941, aici ar fi avut loc incidentul care a dezlănțuit iadul evreilor români. Cei patru copii nu au știut-o pe atunci, însă totul s-a întâmplat la o mică distanță de strada lor liniștită.
Masacrul de la Dorohoi – începutul violențelor antisemite
„A început la Dorohoi, în 1940, la 1 iulie, la Cimitirul Evreiesc. În cimitir erau în jur de 58-59 de oameni în total. Au fost atacați de Gărzile de Fier și de Armata Română, care era în retragere. S-au omorât atunci, pe loc, 60 de oameni și au continuat spre oraș. Și au trecut din casă în casă și au omorât pe cine s-a putut. Aproape 200”, a declarat Dorin Coler, președintele Organizației Originarilor din Dorohoi.
Așa a început totul.
„Apar primele violențe fizice de masă împotriva evreilor. La Ploiești, în toamna anului 1940 sunt omorâți 11 evrei. În ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare sunt omorâți 121 de evrei la București”, spune istoricul Radu Ioanid.
Și apoi s-a trecut la deportări ordonate, spune istoricul Radu Ioanid, de Ion Antonescu, supărat pe o măsură impusă României la finalul Primului Război Mondial.
„Transnistria a fost groapa de gunoi etnic a României”
„România a fost forțată să dea cetățenie tuturor minorităților de pe teritoriul ei. Acest lucru a fost considerat ca o jignire de unii politicieni extremiști. Ion Antonescu a considerat că această nedreptate istorică, așa cum o vedea el, poate fi corectată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Hotărârea lui expresă și confirmată de documente a fost ca evreii din Basarabia și Bucovina, în măsura în care au supraviețuit valului de execuții de la începutul războiului să fie deportați în Transnistria. Transnistria a fost groapa de gunoi etnic a României”, a mai spus istoricul Radu Ioanid.
Și astfel, la mai puțin de un an de la masacrul din Dorohoi, soarta a zeci de mii de evrei și țigani avea să se schimbe radical. În memoria lui Calman, a Nehamei, a Cocăi și a lui Jacob, ziua aceea a rămas marcată cu fierul roșu. Era sfârșit de septembrie în Darabani, când un străin le-a bătut fiecăruia la ușă.
„Țin minte, eram un băiețel mic. Nu uit că, într-o dimineață, mama mea, Dumnezeu să o ierte, ne făcea de mâncare. Eram foarte săraci eu și mama mea. Și a făcut o mămăliguță cu lapte și, când ne-au luat din casă pe toți, a rămas ceaunul cu apă și cu mălai pe foc și într-o olicică era lapte”, povestește Calman Nehemne.
„Asta a fost într-o joi. Fratele meu a împlinit 13 ani. Casa a fost plină cu prăjituri. Și a venit de la Poliție și a spus: Trebuie să treacă germanii prin Darabani și în câteva ore veniți imediat înapoi. Nu în câteva zile, ore, în câteva ore. Și asta a durat patru ani jumătate. Noi am ieșit fără nimic”, povestește Coca Tishler Cohen.
Călătoria spre infern: Trenurile morții și drumul spre Nistru
„N-am mai avut mâncare, n-am mai avut de băut, n-am avut îmbrăcăminte, nimic și am înoptat în Vorniceni o noapte. Pe urmă, ne-au suit în vagoane de boi, de cai. Ne-au ținut vreo 5-6 zile pe drumuri. Era o nenorocire. Ne-am băut propria urină. Nu am avut ce să bem”, spune Negama Nahmany.
Au plecat toți - copii, părinți, bunici. Familii întregi. Dar nu li s-a permis să rămână împreună. Bărbații în putere au fost separați de grup și trimiși la muncă silnică prin toată România. Femeile, bătrânii și copiii, păziți de jandarmii români și soldații germani, au fost îmbarcați în trenuri pentru vite și au plecat spre est.
Micuța Nehama și cei 5 frați ai ei, Coca și mama ei însărcinată în luna a 8-a, Calman, mama sa și cei 2 frați mai mari, au nimerit în același vagon. Și după mai multe zile de mers fără oprire, fără apă, fără mâncare, fără voie sau nevoi, au ajuns la malul Nistrului, la granița cu Ucraina.
„Au murit și acolo mulți oameni din cauza mizeriei. Când ne dădeau de mâncare, țin minte - că eram un copil, dar țin minte - ne dădea mâncare carne de cal”, își amintește Calman Nehemne.
Acolo, mama Cocăi a născut într-o noapte un băiețel și i-a pus numele Nelu. Era al 6-lea copil.
„Este un caz de care nimeni nu poate să-și dea seama. În grajd, cu porci, la căldura de la un porc s-a încălzit, și mama a rugat porcul să vină lângă noi să ne încălzească”, spune Coca Tishler Cohen.
„Au aruncat oameni, bătrâni, copii din bărci”
Iar, în noiembrie, când iarna a început să-și arate colții, i s-a spus că trebuie să urce în bărci sau pe plute și să treacă Nistrul spre Transnistria. Erau zeci de mii de români și au plecat toți, dar au ajuns dincolo mult mai puțini.
„Au aruncat oameni, bătrâni, copii din bărci. I-au aruncat în Nistru”, povestește cu lacrimi în ochi Nehama Nehmany.
„Au fost mulți oameni cu care bărcile s-au răsturnat și au rămas acolo. Era aproape de iarnă și apa era înghețată și rece. Restul care au ajuns în Moghilău am fost concentrați într-un loc și a început încă o dată trierea”, a mai spus Calman Nehemne.
Cei 3.000 de români din Darabani au fost împrăștiați pe o rază de 30 de kilometri, unii în Mogilev, unii în satele aproape părăsite din împrejurimi. Dar până să ajungă în ruinele ce urmau să le fie casă, au parcurs un drum ca o tortură, care copiilor li s-a părut nesfârșit și înfricoșător. Era frig, pe jos era zăpadă amestecată cu noroi, unii erau desculți, alții cu haine subțiri, mulți și una și alta. Și toți erau flămânzi. Un lanț uman tragic, care lăsa în urmă, aproape la fiecare pas, o victimă. Rude pe care nu aveau voie să le salveze. Nehama și-a văzut bunica lăsată în voia morții.
„Glodul era înghețat și abia s-a mers. A rămas pe drum bunica mea din partea tatălui. A rămas vie pe drum și a spus: nu mă lăsați, luați-mă cu voi. Și tata tot timpul spunea: N-ați putut să o luați pe bunica cu voi? Dacă mama a avut 6 copii mici și mergeau jandarmii după noi, cum putea să o ia și pe bunica, că abia putea să meargă?”, își amintește Nehama.
„Ne-au lăsat să murim de foame, de boli”
Și din nou, la destinație au ajuns mult mai puțini decât plecaseră, rămânând apoi să trăiască, așa cum s-a descurcat fiecare, într-o închisoare cu aparență de libertate. Fără garduri, fără reguli, fără gardieni. Doar patrule de jandarmi care mai treceau din când în când să-i pună la respect și să mai numere morții.
„Ne-au lăsat să murim de foame, ne-au lăsat să murim de boli, de mizerie, de păduchi, de toate cele, dar nu ne scoteau afară să ne omoare sau să ne ardă, cum a fost la Auschwitz. Astea au fost diferențele dintre noi și Auschwitz. În Auschwitz, i-au terminat, iar pe noi ne-au lăsat să ne terminăm”, spune Calman.
Calman și Nehama au ajuns în Tropova. Drumul până acolo a fost un chin cumplit, fiindcă deportații nu aveau voie să meargă pe străzi sau pe șosea. Acelea erau pentru oameni, iar ei, li s-a explicat, nu făceau parte din această categorie.
Își amintesc și astăzi zilele în care au străbătut, aproape desculți, câmpurile înghețate până în acel sătuc uitat de lume, în care au găsit toți un loc al lor.
„Am intrat într-un club care era fără geamuri, fără nimic, cu paie pe jos și toți ne-am îngrămădit acolo”, spune Nehama.
„Acolo se dormea. O săptămână, cât ai mai avut, grăsimea (n.r. -corporală) de unde ai mai avut-o, până când începeai să slăbești. Oamenii au început să devină scheleți. Bolile au început să vină. De sute de ori mă trezeam dimineața, cel din dreapta era mort, cel din stânga era mort. Și boală, și mizerie, și foamete...”, își amintește Calman Nehemne.
