Dependența de droguri este una dintre marile probleme cu care se confruntă societatea noastră, iar în capcana ei cad tot mai mulți români, în special tinerii. Alexandra Ristea este doar una dintre milioanele de persoane care au căzut pradă tentației și care, la vârsta de 16 ani, s-a drogat pentru prima dată. Apoi au urmat zece ani de calvar. După ce a trecut prin cele mai grele chinuri și chiar a încercat să se sinucidă în fața mamei sale, Alexandra a reușit să învingă. A câștigat lupta cu drogurile care i-au distrus cei mai frumoși ani, iar acum îi ajută și pe alții să vadă speranța.
“Alexandra în căutarea împlinirii”
Mi-am dorit să fac multe lucruri în viață, dar niciodată n-am știut concret ce voiam să fac. Am cunoscut drogurile la un moment dat și am crezut că asta mă împlinea. Și au urmat 10 ani de calvar, 10 ani în care am ajuns să stau efectiv pe stradă, să fiu considerată irecuperabilă atât de medici, cât și de cei dragi. Spre final, Dumnezeu m-a scos din acel iad. Am început un capitol nou în viața mea, în care trăiesc o viață cu scop și impact.
Copilăria, o dorință!
Eram, pot să zic, o introvertită, emoțională chiar. Nu plângeam în fața lor, dar mă retrăgeam în cameră și plângeam singură, pentru că nici acasă nu era o stare de fericire. Părinții mei nu se înțelegeau neapărat cel mai bine. Noi nu mâncam niciodată la aceeași masă. Mâncam separat și mi-a lipsit atmosfera de familie. Tatăl meu era un pic mai sever. Simțeam că nu mă pot deschide în fața lui, dar nici în fața mamei. Nu m-am simțit iubită de ei. Au vrut să-mi ofere tot ce aveau mai bun, dar mă simțeam nefericită.
În căutarea fericirii.
Eu am văzut prima dată cum se consuma marijuana în jurul vârstei de 16 ani. În perioada liceului ieșeam cu prietenii pe care îi aveam atunci și ei consumau, ocazional. Nu m-am apropiat de droguri pentru că credeam că eram suficient de puternică să refuz. Până într-o seară, o seară în care, fiind mai vulnerabilă, mă simțeam un pic mai tristă, mi s-a instalat în minte curiozitatea. Am zis că vreau să încerc să ajung și eu la fericirea aia. Starea pe care am avut-o în prima fază a fost una urâtă, nu mi-a plăcut. Mi-am promis că nu voi mai încerca niciodată. După câteva luni a venit vacanța de vară, iar la decizia de a consuma nu am stat foarte mult pe gânduri. Mi s-a oferit o pastilă cu ecstasy și am zis „da” pe loc. M-am îndrăgostit de starea respectivă, am crezut că era ceva ce am căutat toată viața. Am început să caut anturaj în care să pot găsi droguri. Evident, am început să o mint și pe mama. Începusem să-i fur și bani și ea credea că, de fapt, aveam un prieten pe care îl întrețineam. Și devenisem mult mai retrasă, izolată. Fugeam de ea. La școală, eu începusem să chiulesc, rezultatele erau proaste, nu mai luam 9-10, mă mulțumeam cu un 6-7. În perioada examenului de bacalaureat, l-am dat și l-am luat, nu cu o notă foarte mare, pentru că memoria mea deja era afectată de consum, și am intrat la facultate în București. A fost momentul în care am cunoscut ceva frumos, care durează puțin, dar care ajunge să-ți fure tot pe termen lung.
De la consum, la infracțiune, un pas.
Momentul în care am devenit dependentă cronic a fost când am intrat într-o relație cu un băiat care, pe lângă faptul că consuma droguri la fel ca și mine, era și traficant de droguri. Nu am fost implicată în ce făcea el, însă știam ce făcea, iar după aproximativ trei ani de relație, el a fost prins. M-au băgat și pe mine în dosar pentru complicitate la trafic de droguri. El a primit o pedeapsă cu executare, trei ani și opt luni, iar eu am fost condamnată la 2 ani și 8 luni cu suspendare. El a intrat în închisoare, toată perioada asta a fost una destul de grea, pentru că nu mai aveam suficienți bani să consum. Sevrajul, pe lângă faptul că-l resimțeam din punct de vedere fizic, mă dureau oasele, vomitam, nu mă puteam ridica din pat, efectiv. Nu puteam, îmi tremurau mâinile și picioarele. Nu eram capabilă nici să vorbesc cu cineva față în față. Dar cred că cea mai intensă durere o simțeam din punct de vedere emoțional. Mă simțeam goală, efectiv. Am avut momente în care nu mă mai uitam nici în oglindă pentru că mi-era scârbă de mine. Practic, trebuia să ajung la punctul acela de faliment, în care să nu mai am bani, să-mi întrețin viciul, să-mi cumpăr droguri mai scumpe. Am acceptat să consum etnobotanice legale, inițial. Pot să spun că am înnebunit la propriu din cauza etnobotanicelor și de la etnobotanice am trecut foarte rapid la heroină. A fost foarte rapidă schimbarea psihică. Devenisem paranoică, auzeam voci. Așa mi-am pierdut și locuința. Am avut un episod psihotic în care am luat o foarfecă și am tăiat toate cablurile electrice din casă. Credeam că eram urmărită în permanență. Evident că proprietarul a aflat și a trebuit să mă dea afară din casă. Am ajuns pe stradă, dormeam pe scările blocurilor sau pe cartoane afară, în parcări. Nu mai aveam identitate. Eram extrem de manipulată. Nu știu ce să zic. Deci chiar mi-era atât de greu să denumesc capitolul ăla, pentru că nu știu cine am fost în perioada aia. Nu știu cine am fost sau dacă...
Alexandra, fiica lui Dumnezu.
Aș numi capitolul „Alexandra, fiica lui Dumnezeu”. De multe ori am avut sentimentul că Dumnezeu a vrut să mă scoată din ce trăiam. El îmi spunea să o iau la dreapta, dar eu o făceam la stânga. Și contra voinței mele, și contra familiei mele și a persoanelor care își doreau să mă ajute. Mama a aflat în momentul în care m-a găsit într-o stare de inconștiență. A fost șocată. De fiecare dată când reușea să dea de mine, mă lua de pe străzi, mă aducea acasă, mă ținea aproape forțat, mă închidea în casă, dormea cu mine în cameră, dar nu reușea să mă ajute pentru că, de multe ori, îmi reproșa cum am ajuns. Îmi spunea că relația ei cu tata s-a distrus din cauza mea și asta mă făcea să mă îndepărtez și mai tare. Și dorința de a consuma era și mai mare. Am început să consum în zona Ferentari, să dorm în ghetourile de pe acolo. Ajunsesem până la punctul în care cerșeam ca să strâng bani. 10-20 de lei ca să ne cumpărăm un plic și iar o luam de la capăt, îl consumam, iar ajungeam la semafor, iar cerșeam. Deci eram pierdută total. Singurul lucru pe care mi-l doream era să mor de supradoză. Aveam tentative de suicid. Deja în anul 2022 am avut două. Iar a doua a fost chiar de ziua mea. În fața mamei mele am luat mai multe tablete de...
“Obregia”, un stil de viață.
Mama m-a internat la psihiatrie și ea credea că problema se rezolvă așa. Fizic, mă recuperam cât stăteam în spital, dar dorința de a consuma rămânea. Nu se schimba nimic în interiorul meu. Inima nu se vindecă doar cu pastile. Mă credeam o povară pentru familia mea, pentru mine, mi-era rușine, nu mai aveam demnitate, societatea mă stigmatiza. Când ajungeam la psihiatrie, direct de la camera de gardă, îmi spuneau: „Iar a venit drogata asta”. Mai treceau două-trei luni, iar reveneam la spital și starea mea era din ce în ce mai rea. Am dezvoltat un început de schizofrenie pe fondul consumului de droguri. Cel mai mult am stat internată aproape două luni, timp în care am fost ținută pe regim închis, pentru că reprezentam un pericol pentru societate și pentru mine.
Practic, picioarele nu mi-au călcat pământul în perioada aia și stăteam în cameră cu persoane care aveau probleme grave: schizofrenie, demență, se dădeau cu capul de pereți, auzeam țipete, urlete toată noaptea. Femeile făceau pe ele la propriu, și când te vezi acolo, parcă ești între vis și realitate. E ca și cum ai trăi un miraj. Practic, atunci a fost momentul în care am realizat cât de rău am ajuns.
Teen Challange
La una dintre internări mi s-a spus că există acest centru de recuperare și că ar trebui să intru pe o perioadă mai lungă. Am intrat pe internet și m-am documentat. Din momentul în care am văzut mărturia Georgeanei Drăgan, directoarea centrului, a fost momentul în care ceva s-a schimbat în inima mea.
Povestea despre relația cu familia ei, despre cât de mult i-a făcut să sufere pe părinții ei, m-a atins. Văzând lacrimile din ochii mamei și disperarea ei, am zis: „Trebuie să fac ceva”. Aveam nevoie să aud pe cineva care trecuse prin ce-am trecut și eu.
Georgiana Drăgan Moldoveanu (Directorul HOUSE OF JOY, Teen Challenge): Și când a venit Alexandra, însoțită de părinții ei, care erau într-un prag acut al durerii și disperați, probabil era ultima lor speranță în momentul ăla. Gândul meu din momentul în care am cunoscut-o și am stat cinci minute, cred, nu mai mult de cinci minute, a fost că fata asta o să ajungă un om incredibil în a ajuta alte persoane care luptă cu dependența.
Dumnezeu poate pune lumină pe imperfecțiuni.
Asta cred că s-a întâmplat cu mine în tot acest proces de recuperare. Programul durează nouă luni. Eu aveam un plan să stau trei-patru-cinci luni, cât să mă recuperez puțin și apoi să plec din nou. Dar am reușit să duc programul până la final și Dumnezeu, pot să zic, mi-a făcut cel mai frumos compliment. Am primit o ofertă de muncă din partea acestei organizații. Am fost chemată să lucrez ca parte din staff la acest centru.
Și practic asta fac astăzi. Dau speranță, sunt un om care vrea să susțină și să ajute fetele să-și restaureze viața și demnitatea, în primul rând, pentru că și pentru mine a fost extrem de important să am oameni care să mă încurajeze, să o iau de la capăt și să mă susțină.
