Scrisoarea EMOŢIONANTĂ a unui medic pentru familia Aurei Ion. "Aura nu s-a prăpădit degeaba!"

Revoltă, cuvinte multe, indignare, strigăt către ceruri, ridicare din umeri, capete plecate, tupeu, lacrimi şi multă durere. Accidentul din Apuseni a pus degetul pe rană. Pe o rană deschisă care duce România pe patul de moarte.

Umanitatea este un cuvânt străin pentru cei care ţin la fotoliile lor, ajutarea semenilor este o lecţie încă neînvăţată, recunoaşterea greşelilor e o "fata Morgana" pentru cei care ţintesc puterea.

Şi oricât de multe cuvinte s-ar rosti, şi oricât de multe "demisii de onoare" s-ar depune de ochii lumii şi ai electoratului, şi oricât de multe rugăciuni fierbinţi s-ar înălţa spre ceruri, Aura Ion şi Adrian Iovan nu vor mai cunoaşte cuvântul "viaţă".

RESPECT, AURA ION! RESPECT, ADRIAN IOVAN!

Iată scrisoarea unui medic pentru familia si apropiaţii Aurei Ion:

"Există oameni vinovați pentru faptul că Aura a murit. Mă uit de jur împrejur, e un cartof fierbinte care se aruncă de colo colo, în țara în care nimeni nu e nevinovat. Dar eu vă zic, cu mâna pe sufletul meu de doctor de suflete, că doctorii au omorît-o pe Aura. Meseria asta nenorocită pe care-o iubim cu toții atât de mult și care-o să fie moartea multora dintre noi a omorît-o și pe Aura. Și-ar fi putut să-i omoare și pe ceilalți amărâți de doctori care erau cu ea în același avion.

Doctoricitul, visul de-a deveni al fetei dumneavoastră, i-a luat viața așa cum s-a întâmplat. Dar să vă zic de doctorul Niță, chirurg, mort prea devreme de un cancer hepatic făcut pe o hepatită C luată din plagă? Sau de colegul meu drag, doctorul Ishreb, tot chirurg, care-a căzut zilele trecute și-a murit subit după ce i-a cedat inima? De doctorita Enescu, un om pe care-am să-l regret cât trăiesc, și care-a murit la 50 de ani de un cancer de plămâni galopant? Fiecare dintre oamenii ăștia, și lista lor e inumeră, s-au prăpădit de la meseria lor la fel cum Aura și-a dat viața pentru meserie.

Dar aici pentru mine, cel puțin, începe-un urlet care-mi îngheață pe buze pentru că-l urlu deja de niște ani de când m-am întors în România, despre cum se face medicină în România ca pe vremea lui Davila și a lui Cantacuzino, o muncă în tranșeu și-un accident care așteaptă să se întâmple în timp ce, complet nebunește, majoritatea dintre noi mergem pe-o sârmă și ne sărutăm amuletele de protecție că doar n-o să ni se întâmple tocmai nouă. N-o să luăm noi virusul ăla din sângele împroșcat de pacient. N-o să ne taie tocmai nouă pacientul hainele și, mai rău, vintrele. Și n-o să cadă tocmai cu noi avionul. Și n-o să se poticnească tocmai la noi o intervenție de salvare. Și oamenii zic asta.

Și oamenii mint. Și când pică vreunul dintre noi la datorie ne uităm și ne înfrigurăm dar cel puțin e vorba de doctori gata făcuți. Doctori jurați. Doctori care-au promis doar că nu vor face rău altora, chiar cu prețul răului lor, și-au mai promis că tot ce au ei vor pune în slujba pacientului și vieții acestuia. Aura n-apucase să se nască din jurământul ăsta. Era cel mult o promisiune că, la absolvire, va sta lângă alții și vor spune aceleași cuvinte care se spun generație de generație.

Dar mai sunt cuvinte în jurământul ăla pe care unii din meseria mea le-au uitat. Sunt cuvinte despre cum colegul meu doctor e ca un frate pentru mine, o promisiune că suntem toți o confrerie de halate și că, dincolo de invidia noastră patologică, ne vom ajuta și ne vom sprijini, și ne vom ține spatele când ne va fi greu. Meseria e amanta noastră, pentru majoritatea.

Eu nu vă pot aduce fata înapoi. Mă doare că ați pierdut un copil. Mă doare că frații ei au pierdut o soră. Mă doare că meseria mea și-a pierdut o flamă dintr-un viitor pe care mi l-aș dori mai bun. Dar din partea mea Aura nu s-a prăpădit degeaba. Poate că ieri cuvintele mele m-au trădat. Poate că tot ce-am scris până acum, și oricât de mulți au citit, a fost degeaba. Și poate că degeaba va fi și mâine. Dar n-am de gând să mă opresc. Acum, mai mult ca niciodată".

Puteţi citi restul scrisorii aici.