O venit o femeie din Braşov şi mi-a zis: „Părinte, îs tot bolnavă!” „De cât timp eşti bolnavă?” „De vreo treizeci de ani.” „Umbli la biserică?” „Umblu!” „Te rogi?” „Mă rog!” „Te spovedeşti?” „Mă spovedesc, Părinte. În fiecare lună aproape mă spovedesc.” O femeie cuminte, no…
„Faci parastase pentru cei morţi?” „Fac, Părinte, toate rânduielile. Da’ îs bolnavă de numai nu-mi iese sufletul! Atâta-s de bolnavă!” Zic: „Dumneata greşeşti undeva înaintea lui Dumnezeu! Eu n-am de unde să ştiu, că nu-s Părintele Arsenie, dar, dacă-mi dai voie, hai să ne rugăm! Mă rog şi eu, şi dumneata, să ne arate Domnul Hristos unde greşeşti dumneata.”
După un an de zile abia ne-am dat seama de unde vine necazul. Şi ştiţi de unde am aflat? Tot din mărturisirea dumneaei. Ea punea pe pomelnic spânzuraţi. Şi o întreb: „De cât timp pui dumneata spânzuraţii pe pomelnic?”
Continuarea, pe Ortodoxia.me.
