Sâmbata Mare este o zi de mare tristețe căci Mântuitorul Iisus Hristos este în mormânt, dar și o zi de bucurie, în care ne păstrăm în suflet speranța că Fiul Lui Dumnezeu va învia și ne va mântui de păcate.
Sfânta Scriptură spune că în această zi Iisus s-a pogorât în iad și a chemat neamul omenesc la viața veșnică.
Aceasta este ziua sfântă în care la Ierusalim se aprinde singură flacăra învierii, Sfânta Lumină coborându-se din cer și aprinzând speranța în sufletele creștinilor adunați în Biserica Sfântului Mormânt.
Pe toată durata slujbei în biserică nu se află nicio lumânare și nicio candelă aprinsă, iar priveliștea este una măreață, care lasă fără suflare pe toți cei prezenți la marele eveniment.
Sâmbătă Mare, în ajunul învierii, femeile fac ultimile pregătiri pentru masă pascală. Mielul sacrificat se pregătește pentru ciorbă, friptură și drob, se vopsesc ouăle și se pregătește coșul pentru mersul la biserică, în care se pun cozonaci, ouă, pască, sare, usturoi, vin, etc.
După ce au participat la slujba de înviere și au cântat în cor „Hristos a inviat”, credincioșii iau pască sfinita și se îndreaptă cu lumânările aprinse spre casă, unde pot savura mâncărurile pregătite din timpul zilei.
„În Sâmbăta cea Mare este ceva deosebit la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare”, spunea părintele Teofil Părăian într-un interviu realizat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus în 8 martie 1998.
‘În loc de imnul heruvimic pe care îl cunoaştem şi pe care îl cântăm în zilele obişnuite când se face Sfânta Liturghie, avem o alcătuire care se cântă numai în vremea Sâmbetei celei Mari, numai în ziua Sâmbetei celei Mari, şi anume:
‘Să tacă tot trupul omenesc şi nimica pământesc întru sine să nu gândescă că Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor se junghie şi se duce să se dea de mâncare credincioşilor şi merg înaintea Lui toate cetele îngereşti, heruvimii cei cu ochi mulţi, serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea: aliluia, aliluia, aliluia”.
Prin aceste cuvinte se arată semnificaţia Sâmbetei celei Mari, adică se arată că Cel care era în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul, nu este înmormântat întru neputinţă, ci este înmormântat cu bunăvoinţa Lui, ca o jertfă adusă de El pentru mântuirea oamenilor”,
