În Pastorala sa de Paște, episcopul Hușilor, Ignatie, transmite un mesaj de-a dreptul controversat. "Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forţă similară de impunere: este totalitarismul progresiştilor care aruncă la coşul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiţionale: credinţă, familie şi cultură conectată la trecut şi actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral şi fluiditate biologică", susține Ignatie.
Pastorala de Paști a Episcopului Hușilor
† Ignatie,
din mila şi purtarea de grijă a Celui de Sus
Episcop al Huşilor,
iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor a lui Dumnezeu, har îmbelşugat, lumină îndestulătoare şi bucurie sfântă de la Hristos Cel Înviat, iar din parte-mi părintească îmbrăţişare
„Când ochii ucenicilor/erau închişi încă, Pâinea a fost cheia/prin care li s-au deschis ochii şi au cunoscut pe Cel Atotputernic:/ochii întunecaţi au văzut vedenie de bucurie/şi s-au umplut dintr-o dată de fericire”[1]
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,
Hristos a înviat!
Este noaptea de Înviere. Lumânările pe care le ţinem acum în mâini au transformat întunericul în văpăi de lumină aşezate pe chipurile noastre. O noapte plină de lumină. Dacă ne uităm în stânga sau în dreapta noastră, vedem doar feţe luminate şi luminoase. Doar ochi scânteind a limpezime, frumuseţe şi bucurie. Doar mâini care se străduie să aibă grijă de lumină. Adică, dorinţă de a nu pierde niciodată lumina. Învierea devine pentru noi limpezimea, frumuseţea şi luminafeţelor noastre. Un chip luminos şi bucuros este ca o zi de primăvară după o iarnă grea şi întunecată.
Prin urmare, aşa arătăm noi în noaptea sfântă de Înviere: feţe luminate, ochi luminaţi, mâini luminate, chiar dacă suntem împresuraţi de desişul nopţii. Aceasta este minunea pe care o trăim an de an şi care poate deveni bucuria noastră de zi cu zi dacă Îl primim pe Hristos cel Înviat în fiinţa noastră. Şi cum se poate întâmpla acest lucru?
Iubiţi credincioşi,
Aş vrea să vă spun o poveste adevărată. În ziua din duminica Învierii, doi ucenici ai Domnului, Luca şi Cleopa, călătoreau înspre un sat,„al cărui nume era Emaus” (Luca 24, 13) şi care se afla la câţiva kilometri de Ierusalim. Probabil se întorceau acasă. Nu ştim sigur. Ceea ce ştim cu certitudine este că,din păcate, erau trişti. Purtau în inima lor tragedia răstignirii lui Hristos din Vinerea Mare. Erau convinşi că totul s-a terminat odată cu răutatea oamenilor care au crezut că Îl pot omorî pe Dumnezeu. Crucea era pentru ei realitatea care le-a zădărnicit toate speranţele. Părea că Învăţătorul lor nu s-a ţinut de promisiunea că va învia a treia zi din morţi. Suferinţa Crucii era mult prea puternică, prea apăsătoare, ca să mai creadă în biruinţa morţii prin înviere. De aceea, în drumul lorspre Emaus povesteau despre cele întâmplate în Ierusalim zilele trecute. Privirile lor dansau în pulberea pământului. Frunţile le erau îngândurate. Iar inimile se hrăneau cu pâinea amară a tristeţii şi a nedumeririi. La un moment dat, în toată dezamăgirea şi tristeţea lor, se apropie de ei, pe neaşteptate, un Străin, Care devine instantaneu companionul lor de drum. Străinul era Hristos, însă aceştia nu Îl recunosc. Aici nu este vorba despre uitare sau ignoranţă, ci de faptul că Însuşi Hristos, Străinul, făcea ca ei să nu Îl poată identifica, chiar dacă arăta ca înainte. De ce? Pentru că Hristos voia să fie recunoscut în altceva, nu în cuvântul pe care îl împărtăşea. Apoi, Străinul intră în vorbă cu ei. Le pune o întrebare, care am spune noi, a picat ca nuca în perete: „ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?” (Luca 24, 17). Altfel spus, de ce vă pierdeţi vremea discutând asemenea lucruri? Cleopa, puţin mai îndrăzneţ, răspunde, cu indignare şi uimire, tot printr-o întrebare: Tu eşti singurul străin de tot ceea ce s-a întâmplat cumplit în zilele acestea în Ierusalim? Tu eşti singurul neinformat de faptul că „Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24, 19) a fost „osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri” (Luca 24, 20)?Ba mai mult decât atât, femeile mironosiţe au mers la mormântul, unde a fost îngropat Iisus, şi l-au găsit gol. Deci, orice speranţă legată de Învăţătorul nostru ni se pare spulberată. Străinul, auzind aceste cuvinte, le reproşează celor doi, grăindu-le astfel: „O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26). Și a început să le tâlcuiască toate textele din Scriptură care se refereau la El, că va suferi, că va fi răstignit și că a treia zi va învia. Ucenicilor le place cum le vorbește acest companion. Timpul a trecut repede și au ajuns spre seară în satul Emaus. Străinul este invitat la cină. Luca și Cleopa au dorit ca Cel care le-a vorbit așa de frumos, încât a reușit să aprindă inimile lor de viață și cunoaștere, să poposească în casa lor și să cineze. Fapt care s-a și întâmplat. Ospitalitatea lor este răsplătită cu ceva la care nici măcar nu se gândeau. Așa este Dumnezeu: dăruiește omului mult mai mult decât se așteaptă și crede că ar merita. Toți sunt așezaţi la masă. Străinul ia pâinea, o binecuvintează, o frânge şi o dă ucenicilor Luca şi Cleopa. În acest moment se întâmplă ceva extraordinar: concomitent cu frângerea pâinii, ei Îl recunosc pe Hristos, Care se face nevăzut. Abia acum şi-au dat seama că Străinul Care i-a însoţit tot drumul nu a fost altcineva decât Hristos cel răstignit şi înviat.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Ucenicii Luca şi Cleopa doar prin frângerea pâinii, prin Sfânta Împărtăşanie au primit certitudinea Învierii. Tristeţea şi nedumerirea lor au fost transformate în „arderea inimii”, care nu este altceva decât lumina şi căldura bucuriei. Le-a înviat mai întâi inima şi apoi le-a dăruit o minte în stare de a-L recunoaşte că este El cel înviat. Au priceput că atunci când Hristos a devenit nevăzut, atunci când a dispărut, au primit harul de a-L vedea şi mai bine. Cu alte cuvinte, au fost hărăziţi cu o vedere interioară care este capabilă să sesizeze, în chip limpede şi lămurit, cele nevăzute. Sfânta Împărtăşanie ne dă puterea ca să înviem, cu adevărat, ori de câte ori suntem răpuşi de arşiţa tristeţilor, de povara singurătăţii, otrava urii sau de frica nesiguranţei.
Preaiubiţii mei,
Lumea modernă şi contemporană vrea să ne convingă tot mai mult că doar ceea ce se vede este esenţial şi vrednic de luat în seamă. Ne comportăm exact ca în acea poveste reală, intitulată sugestiv „Intuiţia, învăţătorul şi Dumnezeu”, pentru care un profesor, Gheorghe Zamfiroiu, a fost pedepsit cu cinci ani de închisoare (1949-1954) în perioada comunistă. Despre ce este vorba? „La ora de intuiţie, într-o şcoală din cartierul bucureştean Balta Albă, venise prin 1949 în inspecţie un «tovarăş», care a ţinut, cu tot dinadinsul, să le explice copiilor cum e cu «intuiţia»: Copii, puteţi atinge banca? O vedeţi? Ea ESTE? Copiii, în cor: ESTE! La care, inspectorul, în apoteoza lui materialist-dialectică, plusează: Dar pe Dumnezeu îl puteţi atinge, îl vedeţi? Copiii, mai şovăitori: N-nuu... Deci, conchide decis inspectorul – DUMNEZEU NU ESTE! La care învăţătorul se simţi dator să intervină: Copii, voi îl vedeţi pe tovarăşul inspector? Toţi copiii: Da... Vine o nouă întrebare: îl puteţi atinge? Răspunsul curge de la sine: Da... Şi concluzia «intuiţiei»: Copii, deci tovarăşul inspector este? ESTE, au răspuns copiii în cor. Inspectorul era pe deplin satisfăcut, aprobând reluarea teoriei sale (...). Dar, copii, revine învăţătorul, puteţi vedea şi pipăi mintea tovarăşului inspector? Copiii răspund, siguri pe ei şi pe dialectica întâmplării, Nuu, în faţa unui tovarăş care încă nu apucase să-şi şteargă de pe faţă zâmbetul materialist, pipăibil şi satisfăcut. Ea este? sfârşeşte învăţătorul. NU ESTE!, răspund copiii, decişi şi fericiţi că, în acea oră, înţeleseseră cum e cu intuiţia”[2].
Tâlcul acestei poveşti este că tot ceea ce nu se vede este mult mai important decât ceea ce se vede. Atât Dumnezeu, cât şi mintea sau sufletul omului nu se văd, însă sunt esenţiale pentru viaţa noastră. Atunci când facem abstracţie de dimensiunea spirituală a vieţii noastre şi o exilăm, devenim nişte mormane de carne, în stare să ne comportăm ca nişte monştri cu semenii noştri. Avem la îndemână două exemple concrete ale experienţei istorice, care ne lămuresc cu privire la izgonirea lui Dumnezeu şi a dimensiunii spiritualului din societate: nazismul şi comunismul. Amândouă „nenorociri ale secolului XX” l-au transformat pe om într-o fiară pentru omul de lângă el: în comunism „cine voia fie înger, ajungea fiară”, iar în nazism „cine îşi propunea să ajungă un animal de pradă, reuşea asta prea bine”[3].
Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forţă similară de impunere: este totalitarismul progresiştilor care aruncă la coşul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiţionale: credinţă, familie şi cultură conectată la trecut şi actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral şi fluiditate biologică. Sub masca falsă a toleranţei şi a respectării diversităţii se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane. Prin urmare, totalitarismul actual este mai cumplit şi mai groaznic pe termen lung decât totalitarismele secolului al XX-lea, pentru că îl subjugă pe om pieţei nesăbuite a dorinţelor trupului, încarcerându-l în material, fără să aibă perspectiva credinţei ca vedere şi „încredinţare a lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Este o încercare de reconfigurare a unei noi umanităţi înstrăinate de Dumnezeu. Uneori nici nu ne dăm seama cum ne distruge „graţios” şi „tolerant”. Este ca şarpele care îşi calculează cu precizie muşcătura fatală. De aceea, chipul lumii de astăzi este marcat de mediocritate ca uzurpare a meritocraţiei, de prostie ca „ticăloşie inteligentă”, de calomnie ca „invenţie credibilă”, de intoleranţă ca „patologie a diversităţii”, de plăcerile păcătoase ca „însuşiri nobile ale omului deplin şi viu deplin”[4], de minciună ca narcisisim distructiv al destinelor celorlalţi, de bădărănie ca „sinceritate” păcătoasă şi fudulă şi de discreditare a credinţei ca bucurie şi autenticitate a interiorităţii omului.
Având în minte toate acestea, putem afirma cu certitudine că experienţa de la Emaus, adică împărtăşirea cu Hristos şi trăirea adevărului că cele nevăzute sunt infinit mai esenţiale decât cele materiale sau că cele din urmă (cele vizibile) îşi capătă adevărata valoare doar luminate de cele nevăzute, este unica salvare de la tristeţile şi nedumeririle lumii de astăzi. Doar Emausul Liturghiei poate schimba inimile noastre în lumină, bucurie şi linişte de la Dumnezeu, pentru că este singura „fereastră prin care putem să vedem cerul”[5]. Şi, Doamne, câtă nevoie avem de cer pentru a scăpa de iadul păcatelor!
Fie-vă sărbătorile luminoase, paşnice şi pline de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!
Al vostru părinte şi prieten de tot binele voitor şi fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor
