Există locuri în România, unde minunile iau naștere sub ochii oamenilor. Un loc unde începutul pare că n-are sfârșit, iar lacrimile se transformă în speranță, suferința în bucurie și zbuciumul în regăsire.
Un loc unde speranța de mâine se transformă în clipa de astăzi, iar ziua de mâine devine un crez.
Mănăstirea Dălhăuți, din inima Vrancei, din comuna Cârligele, este locul unde minunile se țin în lanț.
Sătenii și oamenii de pretutindeni care vin acolo îl numesc, locul în care Dumnezeu ne ia de mână, acolo unde vin să-și ia speranța pentru zile mai bune, speranța că aceasta poate deveni realitate. Atunci când crezi și te rogi.
Legenda transmisă pe cale orală care stă la baza Icoanei făcătoare de Minuni a Maicii Domnului vorbește că starețul Anufie, care era un cioban simplu ce a îmbrățișat viața monahală, a mers să vadă sfintele locuri pe unde a purces Mântuitorul, la Ierusalim. Acolo ajuns, pe aceste meleaguri, episcopul îi dăruiește o icoană, o icoană care să vină în ajutorul credincioșilor și care să le promită izbăvirea și alinarea atunci când aceștia se află în momente grele.
În drumul său de întoarcere, aproape de Constantinopol, legenda spune că acesta a fost prins de turci, iar icoana primită în dar a fost pângărită de turci și așezată într-un grajd de cai. Luat drept ostatic de turci, împreună cu icoana, acesta reușește să fugă. Întors pe plaiurile natale, la Marea Neagră, într-o seară la malul mării, zări că ceva se apropie de mal. ”El cunoscu Sfânta Icoană și repede se așeză într-o barcă, vâsli și ajunse la Icoană, pe care o luă și se întoarse la mal. Aici la mal observă că Icoana e scrijelită pe față în câteva locuri și desigur că intaganele turcești tăiaseră sfintele fețe a Maicii Domnului și a pruncului Iisus. Dar observă și alt lucru de mirare: marginile tăieturilor se astupaseră ca o rană în carne lăsând numai la mijloc niște mici șuvițe ca să se mai cunoască unde a fost tăiată. Aceste semne se observă foarte bine și astăzi”, se arată într-o monografie a Mănăstirii Dălhăuți, în care este amintită legenda sa, în varianta lui Macarie Ghețeanu.
Icoana a fost restaurată și de aici se află în mănăstire, iar în perioade grele, de secetă, boli, suferințe, acesta e unul dintre locurile unde credincioșii se roagă.
”Prima dată am fost la mănăstire în anul 2001. Am continuat să mergem în fiecare an, după ce am auzit de minunile icoanei. Eram căsătoriți de cinci ani, însă, nu reușeam să avem un copil. În 2005 minunea s-a întâmplat. Am născut o fetiță pe care am numit-o Maria. Acum, continuăm să mergem împreună cu ea în fiecare an când este hramul mănăstirii Izvorul Tămăduirii”, a povestit Ilinca din București.
„Îmi amintesc de când eram mai mic, când icoana era în pelerinaj. Mama m-a luat acolo și toți copiii au fost luați. Mi s-a spus că e o icoană făcătoare de Minuni. Știam că ceva are să se întâmple, atâția oameni își puneau speranța în ea. Știam încă de la școală că urma să fie un mare eveniment”, a adăugat Cosmin din Focșani.
„Vara anului 2012 a fost secetoasă. De pe la jumătaea lunii iulie nu a mai plouat deloc până în octombrie. La început mai udam grădina de legume, florile prin curte. Apoi izvorul ce asigura apa pentru nevoile obștii a tot scăzut ca debit și nu am mai putut să udăm. Am început să întrebăm pe bătrânii din sat care mai erau în viață dacă mai au știință unde ar fi izvorul săpat de călugări, cu gândul că dacă l-am curața și repara am avea mai multă apă, dar nu mai știa nimeni locul. Ne-am hotărât să facem o încercare în alt loc. Împreună cu un domn inginer am cercetat locurile din jurul mănăstirii, nădăjduiam să observăm ceva pentru a începe lucrul.. În seara aceea ne-am rugat, am citit acatistul Maicii Domnului Izvorul Tămăduirii rugând pe Măicuța Domnului să ne dea apă bună cu îndestulare. Am văzut, a doua zi, pe pământ un ciob de cărămidă, mi-a căzut privirea asupra lui. Apoi m-am uitat la domnul inginer și i-am spus: Săpăm aici. (....) De atunci nu mai avem lipsă de apă și sunt persoane din Focșani, din alte orașe, oameni care lucrează la pădure, care vin aici și iau apă în bidoane în cantități mari”, a mărturisit Maica Emanuala, maica stareță, în monografia Mănăstirea Dălhăuți.
”Era o puzderie de oameni care se strânsese în jurul icoanei. Blocurile musteau de oameni, de la mic la mare, oamenii veneau cu batiste să atingă icoana, cu speranța îndeplinirii. Îmi amintesc atmosfera, de comuniune, în care icoana reușise să strângă toți oamenii. Au lăsat chiar sifoanele la sifonărie să vină acolo”, își amintește Dumitru din Focșani, după primii ani din 1990, când icoana era în pelerinaj.
