Pilda lui Arsenie Boca îți va schimba viaţa: "Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău"

Sfaturile şi învățăturile profunde ale părintelui Arsenie Boca nu lipseau din nicio cuvântare. De fiecare dată, credincioşii erau sfătuiţi să se căiască, să renunțe la mândrie şi vrajbă.

Una dintre aceste pilde, foarte puternice, ne îndeamnă să vedem binele din jurul nostru pentru că, spunea părintele:  "Dumnezeu vede cu ce preţ cauți binele altora şi nu pe al tău".

„Lucrul care îi arde pe toți este pocăința. Pocăința pe care o trimite Dumnezeu, ori vrem, ori nu vrem. De aceea este bine să ne pocăim de bunăvoie, să nu așteptam să ne trimită Dumnezeu pocăința prin necazuri de tot felul, căci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt păcate noastre", spune părintele Arsenie Boca.

Pilda lui Arsenie Boca îți va schimba viaţa "Dumnezeu vede cu ce preţ cauți binele altora şi nu pe al tău"

Una dintre cele mai frumoase vorbe de duh lăsate de părintele Arsenie Boca este povestea unui criminal evadat care şi-a dat libertatea pentru a ajuta o familie aflată în nevoie.

Având în minte că tot ce faci bun sau rău faci şi pentru tine, părintele Arsenie Boca ne reamintește, prin această poveste cu tâlc, că şi cel mai rău om poate să se transforme într-un bun creștin, atunci când simte chemarea lui Dumnezeu la pocăință.

Iată povestea spusă de părintele Arsenie Boca într-una din cuvântările sale.

„La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.

Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit. - Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.  Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.

- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată.

- Ce faci?

- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!

Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine.

Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău" este pilda spusă de părintele Arsenie Boca pe care o regăsim în lucrarea “Despre durerile oamenilor” şi care a fost rostite într-o cuvântare ținută la o slujbă din 21 februarie 1942 .

Morala poveştii: "Nu dărui celorlalți după cum merită, ci după cum au nevoi”

“Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalți. Dumnezeu vede cu ce preţ cauți binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanțuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranța. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem. Nu dărui celorlalți după cum merită, ci după cum au nevoi”, a spus părintele Arsenie Boca la finalul cuvântării sale. 

Nepoata lui Arsenie Boca, dezvăluiri emoţionante despre unchiul său: ''Avea reacţii neobişnuite pentru lumea de atunci!'

La 90 de ani, Zoe Dăian, nepoata lui Arsenie Boca, vorbeşte cu lacrimi în ochi despre cel considerat Sfântul Ardealului. Părintele este cel care a şi crescut-o. În semn de recunoştiinţă pentru ce i-a oferit, femeia merge des la mormântul unchiului său pentru a se ruga şi spune că încă îi simte prezenţa.

Nepoata părintelui Arsenie Boca, singura rudenie de sânge ce o mai are părintele, s-a refugiat, la 90 de ani, în "Casa Mea Eden'', un cămin de bătrâni din Bihor   și duce mai departe povestea călugărului.

 Am discutat și noi cu ea despre copilăria, tinerețea și viața celui ce e numit "Sfântul Ardealului", iar mesajul despre conducătorul țării este unul cutremurător.

 Părintele ne-ar îndemna la multă rugăciune, patriotism și întoarcerea la natura, o alimentație doar din ce rodește pe pământ.

Nepoata lui Arsenie Boca: "Avea reacţii neobişnuite pentru lumea de atunci"

"Tot ce a făcut m-a marcat pentru că avea reacţii neobişnuite pentru lumea de azi, lumea de atunci", a mărturisit Zoe Dăian.

 Nepoata părintelui Arsenie Boca, Zoe Dăian, ajunsă la venerabilă vârstă de 90 de ani îi impresionează pe cei care vin să o viziteze prin blândeţe şi voioşie.

"Eu eram foarte legată de el pentru că atunci când m-am născut, părintele era deja la noi"

Din anii copilăriei petrecuţi în preajma lui Arsenie, Zoe Dăian îşi aminteşte cât de modest şi retras era unchiul ei, că îi plăcea să se roage, să citească şi să picteze icoane. Premoniţiile erau de asemenea un alt har al său.

"Când eram studentă la Cluj, atunci mi-am dat seama că imi scria scrisoare. Nu umbli cu capul acoperit, nu îţi pui fular la gât şi acum eşti răcită", a mărturisit Zoe Dăian.

După instalarea comuniştilor, din momentul în care părintele Arsenie a ajuns în atenţia Securităţii, Zoe l-a văzut extrem de rar, căci unchiul ei a vrut s-o protejeze şi i-a cerut să nu-l mai caute. Ultima data l-a văzut în anii '80, când a mers la mănăstirea Drăgănești.

„Vorbea puţin şi totdeauna ce vorbea era cu înţeles"

Localitatea bihoreană Şoimi, unde locuieşte Zoe, a devenit loc de pelerinaj. Cu atât mai mult cu cât pe 29 septembrie se împlinesc 111 ani de la nașterea Părintelui Arsenie Boca.

O parte din amintirile cu Părintele Arsenie Boca le-a reconstituit din poveştile părinţilor, altele i-au rămas întipărite adânc în mintea de copil, Zoe fiind martoră a tinereții călugărului dar şi partener de joacă şi prieten.

Ca de pildă faptul că Zian (n.r numele de botez al lui Arsenie Boca) era modest, serios și retras, că îi plăcea să se roage, să picteze icoane. Sau cum a învățat să cânte extrem de ușor la instrumente, numai citind partiturile ori ascultând doar notele.