TEXTUL TRATATULUI NORD-ATLANTIC (PDF)
Preşedintele american Harry S.Truman, la semnarea Tratatului, 1949
Un prim pas către o unificare a forţelor armate fusese făcut cu un an înainte, la 17 martie 1948, când Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii au invitat cele trei state ale Benelux să participe la un sistem de garanţie mutuală constituit la Dunkerque, la 4 martie 1947, împotriva ameninţării germane încă posibilă după cel de al Doilea Război Mondial. Acest nou tratat al Uniunii Occidentale din 1948 cuprindea un angajament de asistenţă automată împotriva oricărei agresiuni, chiar dacă Germania este încă direct vizată; el organizează o reţea de relaţii nu numai militare, dar şi politice, economice şi culturale. Consiliul consultativ compus din miniştrii de externe îşi schimba sediul alternativ în capitalele statelor membre.
În acelaşi an, în februarie, la Praga are loc o lovitură de stat, iar în martie, debutează blocada Berlinului, când sovieticii nu mai permit accesul spre oraş al trenurilor occidentale. În aceste condiţii, la Washington se renunţă la politica de neimplicare, iar guvernul este autorizat, prin rezoluţia Vandenberg, să deschidă negocierile în vederea întăririi sistemului de securitate europeană. Ca atare, în 1949, organele militare ale Uniunii Occidentale au fost absorbite de comitetele permanente atlantice. Iată, mai jos, primele state semnatare NATO:
* Belgia
* Canada
* Danemarca
* Franţa
* Islanda
* Italia
* Luxemburg
* Olanda
* Norvegia
* Portugalia
* Regatul Unit al Marii Britanii
* Statele Unite ale Americii
Membrii fondatori:
Progresiv, şi alte state europene au aderat la NATO, iar căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei a extins automat prevederile tratatului şi asupra fostei RDG:
* Turcia (1952)
* Grecia (1952)
* Republica Federală Germania (1955)
* Spania (1982)
* Ungaria (1999)
* Cehia (1999)
* Polonia (1999)
* România (2004)
* Bulgaria (2004)
* Estonia (2004)
* Letonia (2004)
* Slovacia (2004)
* Slovenia (2004)
* Lituania (2004)
Războiul Rece
Ca răspuns la coaliţia statelor nord-atlantice, URSS şi aliaţii săi au fondat, în 1955, Pactul de la Varşovia, sau Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală. Crearea Pactului a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest ?remilitarizată? în NATO prin ratificarea de către ţările ocidentale a Înţelegerilor de la Paris. Conceptele de ?război rece? şi ?cortină de fier? au apărut, oficial, imediat după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul unui discurs rostit în 1946 la Fulton, SUA, de fostul premier al Marii Britanii, Winston Churchill.
El atrăgea atunci atenţia asupra pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi înghiţite de comunism, solicitând o cooperare strânsă pentru a face faţă provocării roşii. ?De la Szczecin la Marea Baltică până la Trieste, la Adriatica, o cortină de fier s-a coborât asupra continentului?, spunea el, definind o realitate pe care lumea occidentală abia începea să o conştientizeze. Acelaşi Churchill care deplângea soarta statelor rămase la degetul mic al Kremlinului decisese la Yalta, alături de Stalin şi Roosevelt, zonele de influenţă pe harta europeană.
Survine astfel, în estul Europei, infiltrarea agenţilor serviciilor speciale ale SUA şi Marii Britanii cu rol de ?agitatori?. Existând cauza, trupele sovietice nu părăsesc Europa Centrală şi de Est ?eliberată?, şi staţionează pe teritoriul mai multor state, timp de zeci de ani.
Ca atare, pentru a evita instaurarea unor regimuri ?democrat-populare? în Turcia şi Grecia şi, totodată, pentru a nu pierde influenţa în bazinul răsăritean al Mediteranei, SUA acorda un ajutor de 400 de milioane $ acestor ţări, prin aşa-numita Doctrină Truman. În acelaşi scop, prin Planul Marshall - un mare succes economic, politic şi diplomatic -, în anii 1948-1951, SUA acorda ajutor economic statelor occidentale în vederea refacerii lor, inclusiv Germania Federală.
Împotriva terorismului mondial
Prima intervenţie militară a NATO a avut loc abia în 1999, când a intervenit împotriva Serbiei şi Muntenegru, în timpul Războiului din Kosovo, pentru 11 săptămâni.
Pe 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Seria de atentate sinucigaşe din 11 septemnrie 2001 din SUA a dus la moartea a peste 3000 de persoane, (potrivit rapoartelor oficiale), dispariţia Turnurilor World Trade Center din New York şi a altor cinci edificii şi afectarea altor 23 de edificii şi a Pentagonului.
Crizele NATO
În 1966, Charles de Gaulle decide revocarea comenzii militare franceze a NATO pentru a se dedica propriului ?program de descurajare nucleară?. Evenimentul a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris la Bruxelles, până la 16 octombrie 1967. Ca o formă de protest faţă de rolul hegemonic al SUA în cadrul alianţei, forţa militară franceză a lui De Gaulle era bazată inclusiv pe armament nuclear. De asemenea, alte forţe militare NATO decât cele franceze nu au mai fost autorizate să staţioneze în teritoriu. În 1995, Franţa a revenit în Comitetul Militar al NATO, fără a reintra însă sub comanda integrată. Ca atare, Franţa nu se bucura de toate beneficiile în ce priveşte influenţa şi posturile de comandă, deşi contribuia cu 11% din bugetul NATO. După 42 de ani de absenţă, Franţa şi-a revendicat la summitul de anul acesta privilegiile pierdute de De Gaulle.
Pe 10 februarie 2003, NATO a înfruntat o nouă criză serioasă, datorată Franţei şi Belgiei, care au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea obiecţia.
Misiuni în afara zonei de influenţă NATO
În 2003, NATO a preluat comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan, în urma solicitării lansate de Germania şi Olanda, naţiunile care conduceau ISAF la momentul înţelegerii. Intervenţia a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai NATO şi a marcat prima misiune a organizaţiei în afara zonei atlantice.
La vârful NATO
De-a lungul istoriei, NATO a avut 11 secretari generali:
* Lord Ismay (1952-1957)
* Paul-Henri Spaak (1957-1961)
* Dirk Stikker (1961-1964)
* Manlio Brosio (1964-1971)
* Joseph Luns (1971-1984)
* Lord Carrington (1984-1988)
* Manfred Wörner (1988-1994)
* Willy Claes (1994-1995)
* Javier Solana (1995-1999)
* Lord Robertson (1999-2003)
* Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent).
Ella Moroiu, Antena3.ro
