Benito Mussolini poate apărea în ochii
neaveniţilor precum un dictator-bufon nazist, care pozează ridicol alături de
natura sinistră a regimului lui Hitler. Un personaj contradictoriu, Mussolini
este socialistul devenit fascist, un despot incapabil şi cam ghinionist, tată
de familie cu câteva amante de rezervă, admiratorul rasistului Hitler, fan al
jazz-ului ?black?, modernistul care evocă antichitatea. A devenit necruţător
când eşecul lui era evident si prestigiul definitiv pătat; o trudă de douăzeci
de ani s-a sfârşit în câteva minute. Ca un paradox, l-a inspirat pe Adolf
Hitler, apoi a devenit marioneta lui.
Un personaj mai complex decât am crede, Benito Amilcare Andrea Mussolini s-a
născut la 29 iulie 1883, în satul Dovia, comuna Preddapio, Italia, ca fiu al
unui fierar şi al unei învăţătoare. Tatăl, Alessandro, este activist socialist,
iar mama ? Rosa Mussolini (născută Maltoni) ? o catolică ferventă. Prenumele primului
născut al familiei i-au fost inspirate tatălui de convingerile politice: Benito
? după Benito Juarez, preşedinte mexican reformist; Amilcare ? după socialistul
italian Amilcare Cipriani, iar Andrea ? tot după un socialist, Andrea Costa.
Un copil neastâmpărat, turbulent, agresiv, Benito
urmează şcoala elementară în satul natal. Firea sa rebelă se manifestă şi în
timpul şcolii secundare: la 11 ani, îşi răneşte un coleg cu cuţitul şi aruncă o
călimară într-un profesor; este exmatriculat. Firea sa anarhică se dezvoltă în
continuare, aşa că trece cu greu şi de anii liceului. Caracterizat de mulţi
istorici ca un nebun inteligent, obţine fără dificultate o diplomă de profesor
de şcoală elementară şi profesează circa un an, până când constată că a-i
învăţa pe ceilalţi nu este o vocaţie care să i se potrivească.
Aşa că simte nevoia să îşi lărgească
orizonturile dincolo de graniţele Italiei: la doar 19 ani, pleacă în Elveţia,
unde trăieşte de pe o zi pe alta, prestând munci necalificate cu ziua. În
acelaşi timp, este luat în colimator de poliţie pentru acte de vagabondaj şi
încăierări. Biografii lui Mussolini insistă asupra perioadei petrecute în
Elveţia, considerând că acum a fost influenţat cel mai mult în formarea sa ca
dictator fascist. În această perioadă, citeşte cu aviditate teoriile
filozofilor vremii, selectând ce i se pare bun şi discreditând restul,
formându-şi propriile concepte politice şi filozofice, impresionându-i pe cei
din jur cu spiritul revoluţionar.
Acum învaţă ce înseamnă o propagandă eficientă
şi care sunt ?calităţile? unui agitator politic eficient. Urcă treptele sociale
şi este angajat ca redactor la ziarul ?L?Avvenire del Lavoratore?, publicaţia
socialiştilor italieni din Elveţia. Îşi câştigă reputaţia unui bun jurnalist
politic, care realizează însă o propagandă mascată, prin care promovează
violenţa şi atingerea scopului prin forţă. Din acest motiv, este arestat în mai
multe rânduri de poliţia elveţiană.
În 1903, se instalează la Berna, unde are o
nouă confruntare cu forţele de ordine: este arestat sub acuzaţia de instigare
la grevă şi la revoltă în rândul muncitorilor italieni. Este expulzat în Italia,
însă ordinul este valabil numai pentru cantonul Berna. Mussolini se foloseşte
de această breşă şi revine în Elveţia. Se instalează la Bellinzona, unde îşi
continuă activitatea de agitator şi anarhist. Se reîntoarce în Italia doar
pentru a fi alături de mama grav bolnavă, apoi, pentru a scăpa de serviciul
militar, revine în Elveţia, la Lausanne, unde se înscrie la Facultatea de
Ştiinţe Sociale. Urmează cursurile facultăţii, dar numai pentru câteva luni. Trei
decenii mai târziu, parcursul academic modest este recompensat cu o diplomă
Doctor Honoris Causa, decernată fostului student, devenit Il Duce.
Reîntors definitiv în Italia, între 1907 şi
1908, mai activează ca profesor, apoi, în 1909, se mută în Trento (atunci
teritoriu austro-ungar), unde scrie pentru un ziar de orientare socialistă. Şi
aici intră în conflict cu autorităţile locale pentru poziţia sa public
revanşardă faţă de pretenţiile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul
oraşului Trento. Este expulzat şi de aici. Înapoi în ţara natală, editează un
ziar socialist în Forlí, apoi devine editor la, ?Avanti!?, cel mai important
ziar socialist italian al epocii.
În 1914, Benito Mussolini este exclus din Partidul
Socialist Italian, după ce se pronunţă pentru intrarea în război împotriva
Austro-Ungariei. Înainte de izbucnirea războiului, Mussolini se opusese
recrutării obligatorii şi protestase împotriva ocupării Libiei, în paginile ?Avanti!?
şi nu numai. Naţionalismul său declarat îi permite să strângă fonduri de la
compania de producţie de armament Ansaldo dar şi de la alte companii. Exclus de
socialişti şi rămas fără instrumentul de opinie, îşi fondează cu ajutorul
sponsorilor propria publicaţie, ?Il Popolo d?Italia?, cu care promovează
violent politica personală asupra războiului. Se pare că ziarul a fost finanţat
şi de marile puteri interesate de intrarea Italiei în război de partea
Antantei: Franţa, Anglia şi Rusia. Publicaţia a devenit ziarul oficial al
mişcării fasciste italiene.
Când statul intră în război, Mussolini se
înrolează şi luptă pe front din 1915 până în 1917. A fost rănit o singură dată,
iar gurile rele susţin că rana este datorată unui accident în timpul manevrării
greşite a unei grenade de către Mussolini...
După pacea din 1918, Mussolini îşi
reconstruieşte cariera şi ideologia politică cu sprijinul veteranilor de
război, mulţi rămaşi fără locuri de muncă, iar rezultatul este o nouă
filosofie: o combinaţie de naţionalism, disciplină, autoritate şi un lider
carismatic care evocă mereu un motiv al refacerii gloriei Romei antice.
Mussolini a denumit-o mişcarea ?fascism?. Lansată oficial în 1919, pare să fie
unica salvare şi singura capabilă să restabilească ordinea într-o epocă
zdruncinată de greve, fabrici închise şi proteste. Tinerii fascişti luptă
împotriva violenţei cu violenţă, astfel încât în 1922, când are loc o grevă
generală, ei incendiază sediile Partidului Socialist şi distrug tipografia
?Avanti!?.
În toamna aceluiaşi an, Mussolini organizează
?Marşul Romei? (Marcia su Roma), o demonstraţie de forţă: la ordinul său, mii
de fascişti ? Cămăşile Negre ? se
îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi având perspectiva unui
război civil, regele Victor Emanuel al III-lea îl desemnează pe Mussolini,
sosit la Roma cu trenul, şi nu alături de manifestanţi, în funcţia de
prim-ministru. Sub conducerea lui, fasciştii pot să îşi îndeplinească
idealurile politice, atâta vreme cât rămân suporterii monarhiei. Mussolini ?
acum la 39 de ani ? , este supranumit Il
Duce ? Conducătorul. În scurtă vreme, se declanşează un cult al
personalităţii, care îl portretizează ca salvator al naţiunii. O poziţie
ideală, de unde Mussolini preia treptat întreaga putere. Se spune că discursurile
sale pasionale şi cultul personalităţii afişat în timpul marilor marşuri şi
parade ale ?cămăşilor negre? din Roma au fost sursele de inspiraţie ale lui
Adolf Hitler şi ale naziştilor germani.
După preluarea puterii, fasciştii formează o
coaliţie parlamentară cu naţionaliştii, liberalii şi populiştii. Pacea politică
este de scurtă durată: coaliţia lui Mussolini votează în 1923 Legea Acerbo,
care acordă două treimi dintre mandatele parlamentare partidului care câştigă
un sfert din sufragiile populare. Prin violenţă şi intimidări, partidul lui
Mussolini îşi arogă cele 25% din sufragii necesare la alegerile din 1924,
devenind partid de guvernământ. După alegeri, fireşte, apar cererile de
anulare. Are loc primul asasinat - deputatul socialist Giacomo Matteotti
semnalase abuzurile din timpul procesului electoral. După moartea colegului
lor, deputaţii socialişti părăsesc lucrările parlamentului, ceea ce îi dă ocazia
lui Mussolini să legifereze hotărâri abuzive. În 1925, când implicarea Ducelui
în asasinat este evidentă pentru toată lumea, acesta îşi asumă public
responsabilitatea pentru violenţe, după care proclamă dictatura fascistă, care
îi permite să conducă fără opoziţie şi fără să dea socoteală regelui.
Guvernarea Ducelui este aşadar marcată de
brutalitate extremă: Parlamentul este fascist, ziarele de opoziţie sunt interzise,
iar cei care se opun regimului sunt maltrataţi. Cu toate acestea, regimul
Mussolini este unul popular: dictatorul este privit ca o celebritate, sau chiar
ca un sfânt... Cele 3000 de vederi şi felicitări diferite cu chipul
conducătorului au fost vândute în aproape 100 de milioane de exemplare, în
epoca fascistă. Trebuie spus totuşi că politica fascistă a lui Mussolini nu se
suprapune cu nazismul lui Hitler sau obsesia rasistă, iar inamicii politici
erau încarceraţi sau exilaţi în diferite zone ale Italiei, şi nu trimişi în
lagăre de concentrare. În cazul în care, desigur, nu erau asasinaţi de la bun
început.
Din păcate, în 1933, Hitler se impune ca lider
în Germania, iar Mussolini îi recunoaşte superioritatea pe scena liderilor
europeni. Uitând că a avut odată o amantă evreică, îşi revizuieşte atitudinea
faţă de această comunitate şi introduce legislaţia antisemită. Doi ani mai
târziu, dorinţa de supremaţie a Ducelui îl împinge la ocuparea Etiopiei, stat paşnic,
fără apărare în faţa tehnologiei de război europene. În 1936, alături de
Hitler, se implică direct în Războiul Civil din Spania, sprijinindu-l pe
liderul rebel spaniol Francisco Franco. Timp de doi ani, Mussolini trimite în
Spania trupe, armament, muniţie şi bani.
În 1940, Italia intră în cel de al doilea
Război Mondial alături de Germania. Prost condusă, dezastruos echipată şi deja
obosită de campaniile africano-spaniole, armata italiană înregistrează eşec
după eşec. Pentru dezastru este învinuit însuşi Ducele, în 1943, când Marele
Consiliu Fascist îi retrage toate prerogativele de conducător. Din ordinul
regelui Victor Emanuel al III-lea, Mussolini este arestat, iar Italia trece de
partea Aliaţilor. Hitler intervine - trupele sale invadează Italia, îl
eliberează pe Duce şi îl instalează în fruntea unui nou stat-fantomă, Republica
de la Salo (Republica Socială Italiană). Statul rezidual fascist a continuat să
lupte împotriva Forţelor Aliate.
1945. După lupte grele, trupele lui Hitler se
retrag, iar Benito Mussolini, alături de amanta sa de atunci, Clara Petacci,
fug în Elveţia. La 27 aprilie 1945, sunt capturaţi de partizanii italieni, care
îi execută prin împuşcare a doua zi. Trupurile sunt duse la Milano şi spânzurate
de picioare, la dispoziţia locuitorilor oraşului. După un timp, rămăşiţele
pământeşti ale lui Ducelui sunt înmormântate în secret. La cererea văduvei
sale, în 1957 Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.
La sfârşitul războiului, mişcarea fascistă a
fost interzisă. Totuşi, veteranii Republicii din Salo au fondat Movimento
Sociale Italiano. Redenumită Alleanza Nazionale, mişcarea face astăzi parte din
guvernul de coaliţie. Denumirile se pot modifica uşor, este clar însă că
moştenirea aripii drepte a dăinuit peste decenii, cel puţin până în 1995, când
partidul s-a ?lepădat? de orice rămăşiţe ale ideologiei lui Mussolini. Liderul
formaţiunii, Gianfranco Fini, a condamnat legile rasiste promulgate de regimul
fascist în 1938, catalogându-le drept ?infame?. În plus, el consideră că numele
Mussolini şi era fascistă se leagă de pagini ruşinoase ale trecutului şi de
?răul absolut?. Ca rezultat al acestor declaraţii, nepoata dictatorului,
Alessandra Mussolini, alături de alţi puternici ai partidului, au demisionat
din Alleanza Nazionale, fondând Azione
Sociale.
Mii de vizitatori în cămăşi negre coboară în
Predappio în fiecare an pentru aniversarea lui Il Duce. Pe o străduţă, un
magazin vinde suveniruri ce amintesc de epoca lui, în ciuda unei legi care
interzice promovarea sau glorificarea publică a fascismului. ?Spre deosebire de
Germania, Italia nu s-a văzut niciodată decât în postura de victimă a celui
de-al doilea Război Mondial?, arată Filippo Focardi, istoric la Universitatea
din Florenţa. ?Varianta oficială omite prima parte a războiului, în care
italienii au luptat alături de Germania şi au invadat Albania, Grecia şi
Iugoslavia, comiţând crime. (...) Guvernul de dreapta a îndepărtat tabuul. Acum
poţi vedea reclame la TV pentru casete video cu discursurile lui Mussolini, şi
asta nu s-a mai întâmplat niciodată înainte?, arată profesorul.
În
dormitorul unui lider fascist
Cotidianul ?La Reppublica? publica, în urmă cu
patru ani, dezvăluirile şoferului personal al dictatorului către serviciile
secrete americane ale timpului. Ce aflăm despre Duce? Că era un mare afemeiat ?
asta deja se ştie. Ercole Boratto povesteşte că, în lunga vară fierbinte a Romei,
Mussolini îşi muta reşedinţa într-un ?cuibuşor de nebunii? ? Castelul Porziano.
Aici, amantele riscau să se întâlnească şi să işte scandaluri deseori, iar
înşelata Clara Petacchi, cea din urmă amantă, nu de puţine ori a plâns pe
umărul şoferului din cauza altei cuceriri a lui Benito... Boratto mai comenta:
?În timpul zilei, nu trebuia deranjat din activităţile sale amoroase. Seara, ne
întorceam totuşi în Roma, pentru două-trei ore de muncă. Mă întreb cum putea
păstra marea corabie a ţării pe linia de plutire, în special pe timp de
război.?
Dar să urmărim o cronologie: prima parteneră
stabilă a lui Mussolini a fost o agitatoare socialistă, rusoaica Angelica
Balabanoff, cu 14 ani mai în vârstă. Fiică a unui bogat moşier rus, Angelica
l-a iniţiat în subtilităţile marxismului, dar se spune că s-a plictisit repede
de tânărul rebel.
Margherita Sarfatti conducea cu succes de
propaganda fascistă, până în 1938, când, în urma nou introdusei legislaţii
antisemite, a renunţat la funcţie, dar şi la patul dictatorului.
În 1909, când locuia la
tatăl său, Mussolini s-ar fi îndrăgostit şi ar fi cerut-o de nevastă pe Augusta
Guidi, cea mai mare dintre fiicele amantei tatălui său. Augusta l-a refuzat,
preferând ca soţ un? gropar. Atunci, Benito s-ar fi întors spre sora mai mică, Donna
Rachele, despre care se zvonea că i-ar fi soră, după tată. S-a căsătorit cu
aceea care avea să-i fie soţie supusă şi discretă pentru tot restul vieţii. Ea
i-a dăruit patru copii: trei fii, Vittorio, Romano şi Bruno, şi o fiică, Edda.
Bruno a fost ucis în timp ce testa un bombardier, în 1941.
Publicaţii
prestigioase au scris despre existenţa unui fiu legitim al lui Mussolini,
născut în 1915 ? Benito Albino. Mama acestuia ar fi fost Ida Dalser, o femeie din Sopramonte,
de lângă Trento. Ce s-a întâmplat cu aceştia? Se pare că, de teamă să nu îi
perturbe ascensiunea politică, Benito i-ar fi internat pe amândoi în ospicii.
Ella Moroiu, Antena3.ro
