"Locul pe care doresc să-l ocup, într-o Istorie a literaturii române, scrisă în anul 2000, este primul. Doresc să fiu cel mai important poet român." Anii 2000 au venit şi-au în¬ce¬put să treacă, ce era viitor, în 1979 când Adrian Păunescu îi făcea aceas¬tă măturisire lui Florin Mugur, într-un interviu, au devenit, iată!, deja trecut… Timpul s-a grăbit şi a furat cu el tristeţi şi poezii încă nescrise... şi s-a făcut loc de o istorie a literatu¬rii ro¬mâ¬ne în care Adrian Păunescu să fie "cel mai important poet ro¬mân", iar acea istorie a literaturii a în¬ceput "să se scrie" demult, încă de-atunci de la început de la "Ultrasenti¬men¬te"... Este vie şi se cheamă po¬po¬rul român.
Poezia lui Adrian Păunescu era neîncadrabilă vreunei categorii. Plăcea. Era iubită. Făcea să vibreze lumi întregi... Emo¬ţiona. "Poemele lui Adrian Păunescu trebuie citite ţinând mereu seama de această artă poetică «pe dos», în care starea de spirit declarată cu naivitate înşelătoare se traduce prin contra¬riul ei"…
Poezia lui Adrian Păunescu este înainte de orice o poezie de atitudine, răspicată şi făţişă. Marin Sorescu a fost de părere că Adrian Păunescu a venit în poezie cu armele gladiatorului roman care a luptat deopo¬tri¬vă pentru pâine şi circ. Pâinea poe¬zi¬ei, adică adevărul simplu, hohotul omenesc trăit cu intensitate, iar circul – dreptul la plăsmuire şi joaca de-a orice. În sfârşit, Marin Sorescu a scris răvăşitor cu peste un sfert de secol în urmă: "Mă încearcă bănuiala că Adrian Păunescu ar fi capabil să scrie şi mort. Tot despre viaţă. În primul rând, le-ar face epitaful tutu¬ror celor din jur şi s-ar lupta să apară. Apoi, i-ar trezi să le citească, de¬cla¬mând frumos. Apoi, i-ar convinge să joace fotbal şi să ţină cu echipa lui. Apoi, le-ar lua un interviu mergând la cauze – şi culmea: le-ar găsi şi lea¬cul. Aş vrea să fiu într-un cimitir cu el". ("Uşor cu pianul pe scări"; 1985)
