Din 19 august, caută la toate chioșcurile de presă cartea lui Adrian Păunescu, la doar 14,9 lei. Biblioteca pentru toți, ediție specială, numai cu Jurnalul Național!
De la Bârca la Viena şi înapoi
O carte în luptă cu un sistem, pornită de la dorinţa tatălui de a-şi uimi copilul
De cele mai multe ori, părinţii le fac copiilor cadouri care se strică sau se consumă repede. Nu e nimic vinovat şi nefiresc: jucăriile, vacanţele, îmbrăcămintea şi dulciurile durează puţin, deşi produc bucurie mare. Mie, la nouă ani, tata mi-a făcut cadou o călătorie şi, apoi, o carte, care nu au termen de valabilitate şi care mi-au şi produs, pe loc, un şoc pozitiv, care mi-a schimbat cursul vieţii, inclusiv prin aceea că m-a făcut părtaş la construirea cadoului, punându-mă să lucrez, să desenez, să văd, să gândesc şi să ţin minte. Copiii nu prea iubesc darurile de mare însemnătate, semnele serioase din partea celor mai mari, pentru că nu au cum să le înţeleagă. Dar povestea acestui cadou primit de la tata este cu totul ieşită din comun, pentru că şi relaţia noastră tată-fiu era ieşită din comun, deşi abia începuse cu adevărat.
Totul a pornit în toamna anului 1978, la final de octombrie cred, când l-am însoţit pe tata în biroul lui Octavian Paler de la ziarul «România liberă», în fosta Casă a Scânteii. Eram în primele zile de după ce tata mă luase să mă crească, de fapt, mă răpise de pe stradă, ca să pună în aplicare o hotărâre judecătorească, ani şi ani obstrucţionată, prin care, după divorţul de mama, eu îi eram încredinţat lui, iar sora mea, Ioana, mamei. Eram încă inadaptat la modul cu totul diferit de viaţă, de tip Adrian Păunescu, şi mă refugiam în desen şi în cele câteva maşinuţe de fier pe care le aveam şi le divinizam. Acolo, în timp ce tata şi domnul Paler discutau de-ale lor, de-ale ţării şi se lăudau reciproc că, unul în faţa altuia, se simt mai deştepţi, m-am retras la o măsuţă şi am început să desenez. Primul desen reprezenta harta pământului, pe care o ştiam pe de rost, fascinat de geografie de pe la şase ani, iar al doilea, un om care trăgea cu arcul, săgeata ocolea pământul şi îl ucidea, din spate, pe însuşi arcaşul. Tata a văzut foile, s-a lăudat imediat marelui său prieten cu isprava fiului, iar redactorul şef al ziarului « România liberă » a decis pe loc să publice desenul cu săgeata în primul număr din suplimentul săptămânal « Magazin ». Aşa am debutat eu, cu pile, fără să ştiu, în presă, cu o caricatură, girat de Octavian Paler.
Pe drum spre casă, tata, care voia să-mi treacă mai repede perioada de tristeţi, de dor de mama şi de acomodare la noua familie în care urma să trăiesc alături de el, mi-a spus că e impresionat că ştiu să desenez planiglobul din minte, fără să am în faţă o hartă, şi m-a întrebat ce aş vrea să-mi dăruiască, să fiu mai puţin trist. I-am spus, fără să ezit, deşi eram un mare timid, cum sunt şi azi în adâncurile mele: maşinuţe de fier şi să plecăm în Occident! Visam să ajung în lumea capitalistă, despre care ştiam că e mai strălucitoare decât a noastră şi că are magazine cu jucării mai frumoase decât la noi.
După câteva zile, tata a venit acasă, cu zâmbetul triumfătorului care vrea să arate prada puiului din culcuş, şi mi-a promis că nu va trece iarna 1978-1979 şi le va rezolva pe toate, dintr-o lovitură: deşi nu îi place să plece în străinătate, îşi va călca pe inimă, va accepta o invitaţie mai veche şi mă va lua într-o călătorie în Austria, unde va scrie o carte şi unde îmi va cumpăra maşinuţe de fier. Stilul abrupt « Adrian Păunescu » mi se arăta în faţă şi speram să se şi întâmple ce era în stadiu de promisiune. Restul este povestea pe care cartea « De la Bârca la Viena » o cuprinde, jurnalul nostru de drum din ianuarie 1979, căruia eu i-am fost motivaţie, martor, ilustrator şi, uneori, subiect sau obiect.
După întoarcerea în ţară de la Viena, la final de ianuarie 1979, tata a dat notiţele la dactilografiat secretarei de la « Flacăra », Reghina Vârvici, ajutată, cred, şi de colega ei, Ana Cahane. Manuscrisul a tot fost studiat de cenzură, completat de autor şi analizat de toate organele şi organismele statului, timp de vreo doi ani, şi a fost terminat pentru a fi publicat, la Poiana Braşov, în toamna-iarna lui 1981, fiind trimis la tipar în decembrie 1981. Acolo, lângă Braşov, printre partide de fotbal cu tata, cu tânărul cantautor de atunci, Victor Socaciu (cu care A.P. scria aproape zilnic cântecele excepţionale care azi sunt evergreenuri ale folkului românesc) şi cu alţi oameni din echipa de la « Flacăra », am terminat şi eu desenele în alb-negru pentru volum. Tot acolo, autorul a decis ca titlul cărţii să nu fie doar « De la Bârca la Viena », ci « De la Bârca la Viena şi înapoi », ca semn că este important nu numai drumul spre Vest, la care visau atâţia români atunci, într-o Românie cu graniţele rigide, ci şi întoarcerea acasă, unde ţara aştepta mai binele din partea intelectualilor săi care străbat lumea şi pot propune modele economice şi sociale noi, care să uşureze viaţa omului de rând. Modelul Titu Maiorescu l-a obsedat mereu pe Adrian Păunescu.
De altfel, aceasta a şi fost marea problemă a cărţii, marele obstacol din cauza căruia apariţia a şi întârziat atâta: că Adrian Păunescu laudă părţile bune ale capitalismului, sistem-inamic oficial al României Socialiste din acei ani. Singura editură unde s-a găsit o breşă pentru includerea în planul editorial a fost Editura Sport-Turism, deşi numai despre sport şi turism nu era vorba în acest adevărat manifest al lucidităţii unui intelectual român care se luptă cu dogmele monopartitismului, economiei mortificate şi ideologiei unice oficiale şi pretinde de la politicieni, economişti, gânditori şi istorici să dea României şansa a celei de-a treia căi.
Atâta teamă a produs conţinutul curajos al volumului, în care se scria (şi se scrie, după cum lesne se poate vedea în paginile ce urmează) că România are nevoie de un alt fel de societate, încât, dacă se uită cineva în caseta tehnică a ediţiei din 1981, observă că ea nu are redactor!, fapt unic în viaţa editorială românească, mai ales în epoca dogmatismului ideologic şi a controlului total al statului. Redactorul care a citit, iniţial, cartea şi-a declinat răspunderea, apoi niciun alt redactor nu şi-a asumat răspunderea pentru a semna, ca lector al lucrării, astfel că directorul editurii, Gheorghe Constantinescu, a semnat cu mult curaj şi solidaritate pentru apariţie, riscându-şi scaunul. Tehnoredactor al ediţiei princeps a fost Mihail Cârciog (cel care avea să devină, după 1989, un important editor de presă). Cuvântul înainte a fost scris de Fănuş Neagu, fotografia de pe copertă a fost făcută de marele artist fotograf Aurel Mihailopol, ilustraţiile mi-au aparţinut mie, copilul de atunci, Andrei Păunescu, iar tirajul declarat oficial a fost de 75.000 exemplare.
Pentru ca jurnalul din Austria să poată apărea atunci, în 1981, editura i-a cerut lui Adrian Păunescu un „Cuvânt înainte de facerea bagajelor”, intitulat „Dragi salutări dintr-o căruţă” (datat simbolic 1 decembrie 1981, zi pe care, încă în acei ani, Adrian Păunescu o declara la Cenaclul Flacăra şi în revistă „Adevărata sărbătoare naţională a românilor” – fapt confirmat de istorie, în 1989), şi două capitole-tampon, care să mai ascundă conţinutul dur, critic, ironic şi de mare violenţă analitică al capitolului central. Astfel, prima parte a ediţiei din 1981 (care nu apare în volumul de faţă din 2013) este un set de 46 de reportaje şi eseuri, sub titlul „Un drum prin România”, care, pe alocuri, sunt la fel de pline de probleme ca materia jurnalului pe care încearcă să o mai atenueze. Aşa era Adrian Păunescu: cenzura îi scotea din cărţi zeci de pagini dure, iar el le înlocuia cu alte zeci de pagini şi mai dure. Norocul creatorului cu operă şi cu sertarele pline! A doua parte, cea pe care o reproducem în acest volum din 2013, se numeşte „Un drum în Austria cu băiatul meu” şi constituie nucleul incendiar al volumului „De la Bârca la Viena şi înapoi”, fiind tipărită aici, cu tot cu fragmentele eliminate de cenzură în 1981, reconstituire făcută de autor în ultimii ani ai vieţii, când a publicat cartea în serial, necenzurată, în „Jurnalul naţional” al lui Marius Tucă. Al treilea capitol al volumului din 1981, nereprodus aici (va face şi el obiectul unui volum de publicistică a lui Adrian Păunescu) se numeşte „Încotro m-a purtat gândul” şi reuneşte alte 67 de articole ale lui Adrian Păunescu. Cele câteva poezii, inserate în jurnal, au fost reproduse în monumentala „Cartea Cărţilor de Poezie” din 2003, în capitolul „De la Bârca la Viena şi înapoi – poemele”.
La finalul cărţii din 1981, Adrian Păunescu a pus în pagină un semn de mare încredere, care m-a responsabilizat pe durata întregii vieţi: „Aici se încheie cartea scrisă de Adrian Păunescu şi desenată de Andrei A. Păunescu”.
Adesea, copiii le cer părinţilor lucruri trăznite. Uneori, părinţii îi iau în seamă şi le ascultă dorinţele. Adrian Păunescu a fost unul dintre aceşti puţini părinţi, iar cadoul său pentru mine a devenit de mult istorie, publicistică, literatură, manifest politic şi iată că străbate bibliotecile, timpurile, memoria şi se (re)instalează, cu prospeţime, în cultura românească a noului mileniu.
Andrei Păunescu
